Filoromânismul transnistrenilor – capăt de acuzare

REPRESII // Trecerea clandestină a frontierei în Basarabia se plătea cu viaţa în perioada „raiului” comunist din RASSM

În cele ce urmează, vom analiza unul din multiplele capete de acuzare, în baza căruia, doar în decursul unui singur an, în perioada aşa-zisei Marii Epurări, câteva sute de persoane nevinovate din RASSM au fost condamnate la moarte de troika specială. Este vorba de învinuirile cu privire la simpatiile manifestate faţă de România, aduse unor locuitori din această regiune de frontieră.

Trecerea clandestină a frontierei în Basarabia, întreţinerea unei corespondenţe cu rudele apropiate, chiar şi cu cele de gradul I, aflate pe malul drept al bătrânului fluviu, erau acuzaţii la fel de grave, care făceau parte din acelaşi rechizitoriu de învinuiri absurde pentru care, în aşa-numita autonomie moldovenească, se plătea cu viaţa în perioada „raiului” comunist din anii 30 ai secolului XX. De regulă, învinuirile privind intenţia de a emigra în mod clandestin în România sau de proslăvire a modului de viaţă din respectiva ţară erau aduse locuitorilor din satele de pe malul Nistrului sau din vecinătatea sa imediată. Însă, uneori, aceleaşi învinuiri erau formulate şi la adresa unor persoane din localităţi mai îndepărtate de Nistru (Arhiva Ministerului Afacerilor Interne (AMAI), Fond 17, inv. 1, dosar 30, f. 6).

Împuşcat pentru că elogia modul de viaţă din România

În cele ce urmează, vom analiza acest fenomen sumbru doar în baza unui singur proces-verbal al troicii speciale din RASSM, cu nr.12, din 25 octombrie 1937. În baza acestuia, au fost condamnate la moarte 65 de persoane, o bună parte dintre acestea fiind învinuite de filoromânism (AMAI, Fond 17, inv. 1, dosar 15, f. 1–32). Cazul lui Efim Vozian din satul Hlinoaia, r-nul Slobozia, este unul edificator. El a fost condamnat la moarte prin împuşcare doar pentru faptul că elogia modul de viaţă din România, manifestând dorinţa de a emigra în această ţară şi regretând revenirea sa în URSS, după ce, în 1933, trecuse în mod clandestin în Basarabia. Întrucât, aşa cum reiese şi din succintul rechizitoriu, inserat în procesul verbal nr. 12 al şedinţei troicii speciale din 25 octombrie 1937, el îşi ispăşise deja pedeapsa pentru trecerea clandestină în Basarabia, suportând pentru aceasta trei ani de exil; în 1937 este condamnat pentru a doua oară pentru aceeaşi crimă, de data aceasta – la moarte. Este adevărat că, în afară de acest capăt „de acuzare” – „de transfug în România” –, lui i se mai incrimina „promovarea agitaţiei contrarevoluţionare şi a unei activităţi contrarevoluţionare la sat” (Ibidem, f. 2).

Unui alt locuitor al aceluiaşi sat Hlinoaia, Tudoraşcu Fedot, condamnat şi el la moarte, pe lângă alte multiple capete de acuzare, i se incrimina şi faptul că „elogiase viaţa din România” (Ibidem, f. 4). Aceeaşi învinuire i se aducea unui alt locuitor al satului Hlinoaia, Maksim Milentiev, ce întreţinea relaţii strânse cu fratele său Afanasie, stabilit în Basarabia, care „de două ori fugise în România” (Ibidem, f. 5). Lui Pavel Turuta din satul Corotna şi lui Ignatie Beşleagă din satul Slobozia, r-nul Slobozia, li se incrimina, pe lângă alte acuzaţii şi „elogierea modului de viaţă din România”(Ibidem, f. 5-6). Un alt condamnat la moarte, Fiodor Efremov, din s. Cioburciu, r-nul Slobozia, care, anterior, se alesese cu o condamnare „blândă” (câţiva ani de lagăre) pentru tentativa de a trece în mod ilegal în România, acum, pentru acelaşi capăt de acuzare, dar şi pentru alte câteva, la fel de absurde, a fost condamnat la moarte (Ibidem, f. 8).

Bovari Mitrofan, originar din satul Delacău, r-nul Grigoriopol, condamnat şi el la moarte, era, de asemenea învinuit că, în 1935, se pregătea intens să treacă în Basarabia. Un caz aparte a fost şi acela al lui Petru Cravcenco, originar din satul Chiţcani, Basarabia, care, în 1920, a trecut din România în Rusia Sovietică, fiind angajat în funcţia de şef de post de grăniceri, pe care a exercitat-o până în 1923. În 1921, fratele acestuia a trecut din România în stânga Nistrului, fiind angajat în cadrul armatei roşii, însă, peste un an, a dezertat din armată, refugiindu-se din nou în România. Petru Cravcenco a încercat şi el să emigreze, în mod legal, în România în 1932, dar, se pare, fără succes. Pentru a-şi vedea realizată intenţia, în 1936, a efectuat o călătorie la Moscova, obţinând o audienţă la consulul român cu scopul de a obţine o viză de intrare în România (Ibidem, f. 9). În şedinţa troicii speciale, care i-a decis destinul, toate aceste capete de acuzare au jucat un rol decisiv pentru formularea verdictului de a-l trimite la moarte.

Corespondenţa cu rudele din România – o crimă gravă

Până şi întreţinerea unei corespondenţe banale cu rudele din Basarabia (România) era considerată o crimă gravă care putea să marcheze destinul inculpatului. Astfel, Filip Dicusară, originar din satul Doroţcaia, r-nul Grigoriopol, era acuzat că întreţinea o corespondenţă cu nepotul său, Isidor Dicusară, care locuia în Basarabia (Ibidem, f. 14). Verdictul final al troicii a fost unul uşor de intuit – „să fie împuşcat”. Învinuiri de întreţinere a unei corespondenţe cu fratele, care fugise în România, în 1932, i-au fost aduse şi lui Filimon Ţurcanu din satul Goian, r-nul Dubăsari, care a plătit cu viaţa pentru atare „crimă” (Ibidem). Lui Afanasie Rogut, originar din s. Harmaţcoe, r-nul Dubăsari, condamnat la moarte pentru că era fiu de „culac” şi pentru furt, i se mai incrimina infracţiunea că, în 1918–1919, împreună cu Palii şi Tanasiev, oferea servicii de trecere pe malul drept al Nistrului, menţinând, de asemenea, „legături cu spioni” ale căror apartenenţă nu este specificată, dar care, ar trebui să înţelegem, erau spioni români (Ibidem, f. 16).

Autorităţile române au acordat sprijin refugiaţilor din RASSM

Prin contrast, atitudinea autorităţilor române, ale basarabenilor faţă de transnistrenii evadaţi din infernul comunist, în perioada Marii Foamete din anii 1932–1933, era una civilizată şi plină de compasiune umană. La Chişinău a fost instituit un comitet central pentru refugiaţi care se preocupa de soarta miilor de persoane care s-au salvat cu fuga în Basarabia. Biserica Ortodoxă Română a manifestat, de asemenea, o grijă sinceră, părintească, substituindu-le copiilor năpăstuiţi, refugiaţi în dreapta Nistrului, dragostea părintească. Un caz edificator în acest sens este şi cel al grupului format din 13 copii minori, cu vârste între 11 şi 17 ani, refugiaţi din RASSM, în martie 1932.
Majoritatea părinţilor acestor copii au căzut victime represiunilor staliniste, fiind deportaţi în Siberia. Acest lucru reiese şi din scrisoarea adresată de maica stareţă a mănăstirii Călărăşeuca, Alexandra, episcopului Visarion Puiu, întâistătătorul episcopiei Hotinului. La mănăstirea Călărăşeuca au fost adăpostite cinci fetiţe din cei 13 copii minori care se refugiaseră în Basarabia. În misiva sa adresată înaltului prelat român, stareţa Alexandra reproduce drama acestor copii, pe care o aflase din cele relatate de cele cinci copile (am păstrat ortografia documentului):
„[…]Cauza pentru care le-a determinat să treacă la noi în ţară este neagra mizerie ce o îndurau de la bolşevici. Pe părinţii lor i-a trimis în Siberia. Gospodăriile lor sunt risipite, luând tot ce a fost ale lor la comună de soveti. Ne mai având bietele copile cu ce îşi ţine zilele, rămânând numai cu cei patru pereţi ai casei. Cu toate acestea, erau obligate se meargă la şcoală toţi copiii care rămâneau fără părinţi. În caz că nu frecventau şcoala, erau puşi la o amendă de cincizeci de ruble pe lună. Dacă nu puteau plăti amenda, erau puse la închisoare sau să scoată piatră cu un druc de fier. La şcoală, ele erau învăţate să nu-şi facă cruce, să nu umble la biserică, să nu asculte de părinţi ce li vor învăţa.[…]”.
Grija deosebită pentru aceşti copii, manifestată de episcopul Visarion Puiu, se face remarcată şi din următorul episod: preotul Dimitrie Buiuc din parohia Arioneşti, cercul 2, jud. Soroca, îi solicită episcopului Visarion permisiunea ca Maria Pavlov, de 14 ani, una dintre cele cinci refugiate, adăpostite de mănăstirea Călărăşeuca, să fie angajată în familia sa în calitate de servitoare „pentru îngrijirea copiilor”. În schimb, preotul D. Buiuc asigura că, „pentru serviciul ce dânsa îl va face, va fi înzestrată de noi cu zestrea de casă, 1 ha de pământ lucrător, o juncă, doi juncani, iar în tot timpul slujbei va avea îmbrăcămintea trebuincioasă”. Maria Pavlov urma să intre în posesia tuturor acestor bunuri la atingerea majoratului de 19 ani. Verdictul episcopului Visarion Puiu a fost unul negativ. Pe demersul preotului D. Buiuc, înaltul prelat român a scris cu propria mână: „Nu se aprobă”. În acelaşi timp, el a dispus să i se scrie cuvioasei maice stareţe a mănăstirii Călărăşeuca următoarele: „Comunicaţi preotului Dimitrie Buiuc din parohia Arioneşti (Soroca) că nu i se poate aproba cererea, întrucât episcopia nu înţelege să dea aceste fete de sub ocrotirea bisericii ca servitoare aşa cum cere numitul părinte. Se pot da aceste fete numai în condiţiuni de a fi tratate ca înfiate, a fi bine crescute şi înzestrate, pentru a deveni la timp bune gospodine”.

Ion VARTA, dr. în istorie, membru al Comisiei prezidenţiale pentru
studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău