„Ființa umană poartă în sine un potențial distrugător înfiorător” 

Interviu cu Diana Dumitru, istoric, autoarea studiului Vecini în vremuri de restriște. Stat, antisemitism și Holocaust în Basarabia și Transnistria

Istoricul Diana Dumitru a demonstrat în cadrul unui studiu că populația civilă dintre Prut și Nistru s-a dedat la atrocități abominabile împotriva etnicilor evrei. Potrivit acestei cercetări, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, moldovenii i-au întrecut în violența lor față de evrei atât pe cei din Transnistria, cât și pe ucrainenii din est. În cadrul interviului de mai jos, istoricul explică originea acestei violențe din trecutul Basarabiei, despre care nu s-a vorbit până acum.

Stimată Doamnă Dumitru, care e cazul ce v-a marcat cel mai tare în ce privește atitudinea populației civile din Basarabia față de evrei?

Cazul din Pepeni [fostul județ Bălți, actualmente, raionul Sângerei]. Detaliile masacrului din această localitate, în care zeci de săteni au venit cu bâte și unelte agricole să ucidă conlocuitorii lor evrei, inclusiv bătrâni, femei și copii, m-au îngrozit profund. Ființa umană poartă în sine un potențial distrugător înfiorător. E nevoie de mult efort continuu, atât individual, cât și social, pentru a-l suprima.

[În iulie 1941, peste două sute de evrei au fost închiși într-o clădire la Pepeni. Sovieticii, aflați în retragere, au încercat să contraatace, apărând astfel zvonuri că Armata Roșie ar fi intenționat să îi elibereze pe evreii luați drept prizonieri. Prin urmare, șeful jandarmeriei a decis să îi ucidă pe evrei. 24 de localnici s-au alăturat celor doi jandarmi. Cei din urmă au aruncat mai întâi o grenadă în interiorul clădirii unde erau închiși evreii. Apoi au început să tragă prin ferestre. Sătenii, folosind bâte, hârlețe și alte unelte, au ucis pe oricine încerca să scape din clădire. Diana Dumitru, „Vecini în vremuri de restriște…”, p.160]

– Cum vă explicați această atitudine a populației neevreiești din Basarabia față de evrei? Se deosebește atitudinea basarabenilor de cea a populației din Europa Centrală (Ungaria, Polonia și actuala Ucraină de Vest)? Cum se înscriu basarabenii în acest spațiu în această privință?

Dacă ne referim la perioada războiului, vedem că după invazia de către Germania a URSS în vara anului 1941, încep atacuri spontane ale civililor împotriva evreilor într-o zonă a Europei de Est, care se întinde de la Marea Baltică până la Marea Neagră.

Jaful în masă, indiferența generală și compasiunea limitată au caracterizat atitudinea localnicilor, inclusiv a basarabenilor. În acest sens, basarabenii nu s-au deosebit de vecinii lor din zonă. Deosebirea se face vizibilă doar într-un cadru comparativ extins spre Est: civilii sovietici, în general, nu au participat la acest val de violență.

Unii autori au observat acest fapt interesant și au sugerat că variațiile regionale „trebuie studiate mai aprofundat”. Cartea mea propune un astfel de studiu comparat, explicând variațiile prin politicile naționale promovate de stat(e) în perioada interbelică.

– Spre deosebire de regimurile naționaliste din Europa Centrală, sovieticii au avut o politică specială de combatere a antisemitismului. În același timp, vorba lui Soljenițîn (Двести лет вместеDouă sute de ani împreună), evreul era omul potrivit pentru funcția de funcționar sovietic, nu era ortodox și întruchipa internaționalismul. Societățile culturale evreiești au jucat un rol deosebit de important în mișcarea subversivă din România interbelică. A avut acest lucru vreo importanță în formarea acestei relații între evreii și neevreii din Basarabia?

Nu e corect să învinuim organizațiile culturale evreiești de mișcare subversivă. Mai degrabă organizațiile politice de stânga au contestat regimul. Stânga politică includea evrei într-o proporție semnificativă, însă comunismul nu reprezenta o opțiune prioritară pentru comunitatea evreiască. Sionismul era ideologia ce se bucura de cea mai mare simpatie printre evrei.

Subiectul evreii și comunismul, deși era o obsesie larg răspândită și constantă a autorităților române interbelice, nu a devenit o preocupare a țăranilor basarabeni. Din interviurile cu români basarabeni născuți în interbelic am constatat că, în pofida fixației de odinioară a statului asupra acestui aspect, ei nu fac o legătură dintre evreii din zonă și comunism sau între evrei și regimul sovietic.

În Basarabia antisemitismul maselor își avea originea în relația socioeconomică toxică dintre majoritatea țăranilor și minoritatea evreiască, ce se ocupa cu comerțul, meșteșugurile sau diverse profesii. Țăranii considerau relația lor cu evreii drept inechitabilă.

Ei îi descriu pe evrei trăind confortabil şi bucurându-se de obiecte de lux, evitând munca fizică, pe când țăranii munceau până la extenuare. Este ilustrativă remarca unui intervievat, care îi opunea pe evreii hâtri moldovenilor, ce lucrau de se prăpădeau.

Ceea ce țăranii interpretează exclusiv drept două realități etnice distincte – iar partidele politice erau complice la cultivarea acestei confuzii – era, de fapt, o conștientizare acută a discrepanței dintre urban și rural, a diferenței dintre o burghezie pe cale să se impună și țărănimea tradițională.

– Ce rol a jucat discursul Bisericii Ortodoxe în formarea antisemitismului în Basarabia?

Pentru un răspuns amplu aș sugera cartea lui Ion Popa, The Romanian Orthodox Church and the Holocaust. Popa demonstrează că biserica ortodoxă a avut un rol nemijlocit și important în amplificarea antisemitismului.

Biserica a susținut mișcările de dreapta și discursul lor antievreiesc. Dar, cel mai important, implicarea tot mai mare în politica țării, exemplificată prin numirea Patriarhului Miron Cristea ca prim-ministru al României în februarie 1938 a dus la complicitatea Bisericii în politicile antisemite ale guvernelor românești din 1938 până în 1944.

– Care este vina statului în generarea unei atitudini violente între neevrei și evrei în Europa Centrală și cea Orientală?

Cunosc cel mai bine cazul românesc, așa că o să mă refer la el. În multe privințe, statul tolera antisemitismul în cadrul propriilor instituții și în rândul populației. Se dădea vina pe evrei pentru o mare parte din disfuncțiile din România. Dificultățile economice, deosebit de dureroase în timpul crizei din 1929–1932, au fost un astfel de caz.

Mulți țărani interacționau cu piața doar prin intermediul cumpărătorilor și vânzătorilor evrei; scăderea catastrofală a prețurilor bunurilor agricole a generat furie față de negustorii evrei. Instituțiile de stat doreau să evite responsabilitatea pentru situația dezastruoasă, precum și revolta; deci, s-au arătat dispuse să dea vina pe evrei.

Nefiind dispus şi nici capabil să atenueze ostilitatea față de evrei, guvernul central căuta în schimb să reducă drepturile evreilor, pentru a le diminua influența în domeniul economic, social, cultural. Discursul public înverșunat, legile antievreiești, interdicția neoficială privind ocuparea de către evrei a unor funcții importante au contribuit la o continuă legitimare a antisemitismului popular și perceperea evreilor drept intruși.

– Se știe că moldovenii au avut un comportament la fel de violent față de semenii lor înstăriți. Au fost înregistrate cazuri în care după ce aceștia din urmă au fost deportați în 1941, 1949 și 1951, cei rămași au sărit să le ia averile. Ce rol a jucat, în opinia Dvs., diferența materială în formarea acestei atitudini?

Violența din Basarabia trebuie văzută ca fiind mai mult decât simplă invidie cauzată de inegalitățile de avere, deși este clar că aceasta a jucat un rol important. Implicarea țăranilor în furtul la scară largă indica lăcomia, dar nu numai.

Aceasta denotă totodată un mecanism mental care justifică un comportament altfel condamnabil din punct de vedere social. Așa cum statul sovietic sublinia că culacii se făceau vinovați de situația grea de la sat, la fel, ideologia statului român sprijinea modul de gândire conform căruia evreii erau vinovați pentru sărăcia țăranilor.

Mai mult ca atât, în 1941, sătenii au înțeles că subiecții evrei constituiau o categorie aparte, viața cărora nu era protejată la fel ca a altor cetățeni. Dacă ar fi fost vorba exclusiv despre oportunism sau invidie, țăranii ar fi trebuit să atace doar evrei bogați. În schimb, ei au atacat atât evrei bogați, cât și săraci, precum și vârstnici și copii din familii bogate și sărace.

Interviu realizat prin e-mail de Ilie Gulca