Fericirea tace ori mereu se ascunde?

VRĂJEALĂ // Cum s-a măritat o fată cu carte cu un ţigan

Doar un nesocotit poate striga în gura mare că e cel mai fericit  om din lume. Pentru un moment, da, se poate întâmpla! Dar în următoarea clipă, oare nu te răstoarnă o nenorocire venită peste tine pe neașteptate. Şi atunci cum poți spune că ești un om fericit? Dacă ar fi în lume fericire la tot pasul, de ce oare ne-am  zbate să o găsim, să o prindem de coadă și să o ținem în casa noastră, în viața noastră? Cei care au trecut prin momente frumoase și prin altele cu necazuri spun că fericirea e doar o iluzie spre care tinde fiecare, dar, de fapt, n-a îmbrățișat-o nimeni. Dar, să știți, nici oameni total nefericiți nu există.

Ancuța s-a născut într-o familie de pedagogi. De fapt, din neam în neam rudele ei își alegeau această profesie. Un străbunic de-al lor a fost și inspector școlar, dar directori de instituții de învățământ au fost mai mulți. Așa că nu s-au mirat rudele prea tare când și-a ales Ancuța specialitatea. Nu știau însă că avea de gând să se dedice instruirii țiganilor. Își pusese în gând să-i îndemne să facă carte, să ajungă în rând cu ceilalți, ba chiar să-i întreacă la învățătură. Știa că au potențial, dar nu-l valorifică.

AŞA CĂ, DUPĂ FACULTATE,

s-a dus la lucru într-un sat de rromi și s-a pus pe muncă. Greu i-a fost la început. Dacă iarna mai avea elevi, toamna și primăvara mai că erau sălile de clasă goale. Câte drumuri nu făcea fata pe la casele rromilor, ori le găsea bătute în scânduri, ori părinții se încăpățânau să-și țină copiii acasă. „Miniștri n-au să ajungă, dar să muncească din greu o pot face și așa, dacă-s sănătoși”, ziceau ei.

Că-i venea greu, puțin de spus. O apuca uneori o deznădejde că-i venea să-și ia lumea în cap și să o șteargă din satul acela. Unde s-ar fi dus, știa bine că o așteaptă un loc călduț și respectul oamenilor. Dar iată că într-o toamnă, în satul cu pricina s-a întors un țigan călător. Așa li se spunea în localitate celor care cutreierau fosta Uniune Sovietică dintr-un capăt în altul. Frumos țiganul, subțire și înalt la trup, cu mustață stufoasă și pălăria veșnic pe o ureche. A venit la Ancuța la școală. „Mi s-a plâns frate-meu că te ții de el, las-o, femeie, mai moale, că atunci mă îmbățoșez eu! „Nu s-a speriat Ancuța. De fapt, ce-i putea face? Doar să o sâcâie și să-i strice lecția. „O să vorbim după ore. Acum plecați”, i-a spus fata. „Dacă nu vă plictisiți prea tare, v-aș îndemna să vă așezați în banca din fundul clasei. Mai ușor trece timpul.”

DUMITRU, AŞA-I ZICEA ŢIGANULUI, a stat o lecție și apoi alta, iar la sfârșitul orelor a condus-o pe Ancuța până la gazda ei. Pe drum i-a povestit despre locurile pe unde fusese, ce văzuse și ce ar vrea să facă dacă rămâne să trăiască în sat. Nicio vorbă n-au mai schimbat despre frate-său.

Pesemne că i-a plăcut fata că, din ziua acea, unde se ducea Ancuța dădea peste Dumitru. La început o amuza, apoi s-a speriat un pic. „Doar nu-s nebună să mă mărit cu el!” Când a văzut că o tot îndesa cu venitul la școală, și-a zis că e timpul să-i explice niște lucruri. I-a spus că, dacă încearcă s-o curteze, degeaba o face, că o să se mărite cu unul cu carte. Nu contează naționalitatea, dar să-i placă cartea și să aibă o specialitate bărbatul acela. „Fii serioasă, Ancuță, dacă te vreau de nevastă, te fur și te duc la mama pe cuptor!” „Asta s-o crezi tu! Este poliție, este procuratură, judecată, încearcă și ai să vezi ce se întâmplă!”

UN TIMP, DUMITRU A DISPĂRUT din localitate. A revenit peste două luni și i-a arătat Ancuței un document care demonstra că e contabil și că a terminat cu câțiva ani urmă facultatea la o universitate din Ucraina. Fata știa bine că nu avea nici opt clase terminate, darămite o facultate. L-a întrebat direct cât l-a costat documentul și cum are de gând să-l folosească. „Păi, îmi caut de lucru la oraș și mă însor cu tine”, i-a răspuns Dumitru. „Cu mine, nu. Poate găsești alta să te creadă!” „Mai vedem noi”, i-a întors-o bărbatul.

Peste un timp, iarăși a dispărut Dumitru din sat. De data asta a venit la Chișinău și s-a dus la părinții Ancuței acasă. „Vreau să mă însor cu fiica dumneavoastră. Locuiesc în satul în care lucrează fata și mi-i dragă tare.” „Aveți o specialitate?”, l-a întrebat tata Ancuței. „Cum să nu, sunt contabil!”

PĂRINŢII FETEI SIMŢEAU că ceva nu e curat. Cum de nu i-a anunțat Ancuța despre eveniment? Și apoi le-a părut suspect și viitorul ginere. Într-o zi, toată familia Ancuței a urcat în două mașini și a plecat la țară. Ce au aflat i-a amuzat, dar și i-a înspăimântat un pic. Era clar că Dumitru se îndrăgostise de fiica lor și nu știau ce gânduri pot să-i treacă bărbatului prin cap ca să-și atingă scopul. Chiar la început de an școlar, Ancuța a părăsit localitatea și a venit la Chișinău la lucru. Pe adresa de acasă a primit o scrisoare de la Dumitru care a fâstâcit-o peste seamă. „Să nu te măriți cu nimeni”, o ruga bărbatul. „Am să te caut și, crede-mă, vei fi fericită cu mine!”

NU AVEA DE GÂND să se mărite în timpul apropiat. Avea 23 de ani și încă nu văzuse lumea. Își aduna toate salariile din an ca vara să poată ajunge în locurile cele mai pitorești din lume. O cumnată de-a ei îi organiza călătoriile prin firma ei la un preț avantajos și la timpul potrivit. De Dumitru nu-și mai aducea aminte decât foarte rar. La toate sărbătorile primea de la el felicitări, flori și câte un cadou neînsemnat. Anii treceau. Împlinise 32 și nu a dat de niciun bărbat serios în viața ei. De parcă cineva o fi blestemat-o. Și nu era urâtă Ancuța. Avea un trup mlădios, păr cârlionțat, de un castaniu deschis și un zâmbet luminos, că cei care o priveau îi răspundeau tot cu zâmbet. Ar fi vrut și ea să aibă o familie, un copil, casa ei, un bărbat să o țină în brațe și să o sprijine la nevoie. Dar de unde, dacă nu ți-i dat!

ANCUŢA LA CEI 32 DE ANI își luase grija de măritiș. Trăia pentru ea. Se îmbrăca, se distra cu prietenii și călătorea cât e vara de lungă. O singură dată, în trecere, a fost în satul unde și-a început cariera pedagogică. A întrebat de Dumitru, de alți cunoscuți de pe aici și a fost bucuroasă să afle că unii dintre elevii săi au plecat la învățătură. Puțini, dar carul s-a mișcat din loc. Despre Dumitru a aflat că a făcut o facultate și lucrează la Chișinău. Nu i-a crezut. „Și-o fi cumpărat altă diplomă, bani avea, de ce să n-o facă?”, s-a gândit fata.

ÎNTR-O ZI O CUNOŞTINŢĂ DE-A EI a invitat-o pe Ancuța la un proces de judecată ca martor. Soțul ei nu-i permitea să scoată copiii din țară, motivând că soția intenționează să-l părăsească. Aceasta însă insista să-i ducă pe litoralul bulgăresc la odihnă. Dar nu asta voiam să vă spun, ci doar că avocat în procesul acela era chiar Dumitru, bărbatul care a curtat-o în tinerețe pe Ancuța. Îmbrăcat în mantie, fără mustaţă, tuns proaspăt, era atât de chipeș că femeia nu-și putea lua ochii de pe el.

A RECUNOSCUT-O ŞI DUMITRU. În câteva rânduri i-a zâmbit chiar, dar se ferea să o privească direct, ea făcea parte din proces, iar el era avocatul soțului. Peste câteva zile după proces, s-a trezit Ancuța în pragul casei lor cu Dumitru. „Văd că nu te-ai măritat”, i-a arătat el cu ochii spre inelar. „N-am avut cu cine”, i-a răspuns Ancuța. A venit bărbatul, avea de acum 36 de ani, să o invite la restaurant. „E timpul să punem lucrurile la cale. Au trecut ani, te-ai mai cumințit, vezi lucrurile altfel decât în tinerețe și cred că de data asta n-o să cauți motive să mă refuzi. Eu și astăzi vreau să te duc pe cuptor la mama acasă.”

ANCUŢA CHIAR NU SE AŞTEPTA după atâta amar de vreme să o mai vrea Dumitru. I se părea bătrână pentru el și nici frumoasă nu se știa din cale-afară. Așa că-l privea suspect. Oare nu-și bate joc de ea, nu se răzbună? Acum îi părea că nu este de nasul lui. Îl admira pentru faptul că a muncit mult ca să ajungă unde este acum, că se simte printre ceilalți avocați la fel de bine și că multă lume îl apreciază pentru profesionalismul lui. Dar ce a fost să se întâmple s-a produs. Ancuța s-a măritat cu Dumitru și trăiesc deja de opt ani. Au doi copii născuți într-un an și  jumătate și sunt de-a dreptul fericiți.

Lidia BOBÂNĂ

The following two tabs change content below.
Lidia Bobână

Lidia Bobână