Fericirea lui Tudor Bulat, frântă de calvarul deportării

MEMORIE // Nepoţii şi strănepoţii trebuie să ştie despre calvarul neamului nostru

Părinţii lui Tudor Bulat din Holoşniţa, Soroca, ţineau pământ hat în hat cu părinţii Ioanei, o mândreţe de fată cum nu mai era alta în sat şi încă în şapte sate din jur. Dar avea o durere sărmana copilă – era surdomută. Să fi avut vreo 12–13 ani când s-a întâmplat nenorocirea.

La vremea cireşelor, copila s-a urcat în vârful copacului să le culeagă. Cum culegea, ca din senin a venit o ploaie cu fulgere şi tunete. Un fulger s-a oprit în cireş, despicându-l în două. Ca prin minune, fata a scăpat cu zile, dar a rămas mută şi surdă pentru toată viaţa.

Aşa surdă cum era, îşi purta graţios corpul în joc

Neîntrecută la frumuseţe şi hărnicie, când împlinise 22 de ani, Ioana i-a căzut tronc la inimă lui Tudor. Acesta avea 27 de ani şi le pricepea pe toate câte le cerea munca la pământ. Tatăl lui Tudor visase să-şi vadă fiul om învăţat, cu funcţie mare. Şi avea tot dreptul să viseze pentru că băiatul a fost un elev bun în cele câteva clase de şcoală. Dar într-o bună zi, spre surprinderea părintelui, Tudor i-a spus: „Tată, m-am gândit că mai bine ar fi să mă fac plugar fruntaş ca mata, decât un funcţionar codaş la oraş”. Şi cu binecuvântarea tatălui s-a pus băiatul pe plugărit.

Şi Ioana muncea alături de părinţi. Cele mai frumoase şi mai aşteptate zile pentru fiii şi fiicele de plugar erau cele de la seceriş şi de la culesul strugurilor, când ţăranii se ajutau între ei.

În vara ceea, Ioana aştepta secerişul ca pe ziua Paştelui. Şi-a cusut cu această ocazie rochie nouă şi basma cu gherghef.

Trebuie să vă spun că pe atunci nu erau combine şi tractoare. La Holoşniţa, dar şi în alte sate, flăcăii coseau grânele, iar fetele treceau de-a lungul brazdelor şi adunau spicele în snopi. Ioana aduna spicele pe brazda lui Tudor. Era grozavă. Mâinile îi umblau la fuga, basmaua albă şi rochia cu flori roz se legănau în vânt ca nişte aripi de fluture. Tudor o tot fura cu coada ochiului, simţea cum sufletul i se umple de ea.

Din acea zi, mâncarea nu i-a mai fost mâncare şi somnul nu i-a mai fost somn. Ajunşi în toamnă, când vinul era deja aşezat în butoaie, Ioana şi Tudor au pus început bun vieţii lor de familie în faţa altarului. S-a întâmplat asta în 1920.

Nu aveau nevoie de cuvinte ca să-şi exprime dragostea

Satul s-a crucit şi s-a mirat: „Ia te uită cum l-au îmbrobodit pe flăcău! Ce folos că e frumoasă dacă e surdă şi mută! Vai de capul lui, sărmanul! Cum o să se înţeleagă cu ea, cum o să-şi dezmierde copiii?”. Iar Tudor îşi trăia fericirea cu adevărat. Marea iubire vibra în sufletele lor, nu aveau nevoie de cuvinte. Şi socrii erau mândri de noră, nu încetau să-i mulţumească Domnului pentru norocul ce a dat peste ei. Ioana era cea mai iscusită la horboţică, nu o întrecea nimeni la ţesut, cocea cele mai gustoase plăcinte, casa o ţinea în bună rânduială. Spre mirarea tuturor, nici la joc nu o întrecea nimeni. Aşa surdă cum era, prindea tactul, îşi purta foarte graţios corpul în joc încât babele şi moşnegii nu mai conteneau cu laudele.

Dormea cu mâna pe prunci ca să-i simtă când plâng

Zilele în căminul proaspăt întemeiat treceau în pace şi înţelegere. Pentru fericirea deplină, Dumnezeu le-a dat trei copii – doi băieţi şi o fată. Ioana a fost foarte grijulie cu ei. Pe toţi i-a scăldat în dragoste, pentru toţi s-a rugat să aibă parte de noroc. Cât au fost mici, se culca lângă ei, punea mâna uşurel pe corpurile lor firave ca să-i simtă când plâng sau se trezesc. De cum s-au ridicat un pic copiii, mergea cu ei duminică de duminică la biserică. Copiilor le plăcea să-l asculte pe tatăl lor, care, de mic, cânta în strană.

Anii au trecut, copiii au crescut şi au fost daţi pe la casele lor, iar Tudor, pe lângă lucrul la pământ, mai era şi dascăl la biserică. Glasul său dulce şi smerit storcea lacrimi din ochii sătenilor. Fiind foarte sârguincios, şi-a durat o gospodărie exemplară. Avea cai, plug, căruţă, batoză şi îşi vedea cu drag de pământ, de nevastă şi copii.

Deportarea

În ziua ceea de iulie 1949, Tudor Bulat se întorcea cu o greutate pe suflet de la câmp. Culturile arătau bine şi ar fi trebuit să se bucure, dar nu înţelegea ce are pe suflet. Înainte de a intra în sat, s-a oprit să-l privească din vârful dealului. Nistrul îşi ducea liniştit apele la vale, iar casele parcă se deşteptau în amurg într-o tristeţe apăsătoare. S-a pornit încetişor printre case pe uliţă în jos. Auzea plânset şi în cumpenele de la fântâni şi în lătratul câinilor.

Ajuns la poartă, i s-a părut că şi casa lui îl priveşte posomorâtă. A intrat în casă. Nora îşi adormea fetiţele, iar nevasta întindea masa. După ce au mâncat şi şi-au făcut rugăciunea, s-au dus cu toţii la culcare. Pe la o bucată de noapte, i-au trezit nişte bătăi puternice în uşă. Aceasta nu era încuiată şi mai mulţi oameni înarmaţi au dat buzna în casă. Militarii au prins a urla la stăpânul casei: „Culacule, scoală mai repede şi pregăteşte-te de drum, că pleci în Siberia!”.

Nepoata dascălului, Liuba Ştirbu, profesoară la şcoala din Şeptelici, povesteşte: „Eram mică. Aveam doi anişori şi nu ţin minte acest episod, dar îl păstrez în memorie din spusele mamei. Când au năvălit călăii în casă, eu şi sora, care avea câteva luni, am început a plânge. Mama m-a luat pe mine în braţe, iar pe cea mică a pus-o pe picioare şi stătea încremenită.

„Năpârci de culac ce sunteţi!”

În timp ce musafirii nepoftiţi i-au ordonat bunelului să stea nemişcat, acesta a tras de pe masă o carte de rugăciuni şi a început a citi în glas ca la biserică. Un enkavedist i-a dat peste mâini şi cartea a căzut pe podea. Bunica, care îşi făcea cruce la icoane în alt ungher al camerei, s-a făcut nevăzută. A ieşit afară şi a fugit pe malul Nistrului, unde a stat ascunsă mai multe zile. Când militarii strigau la tătuca să se pregătească de drum, mama ne-a ogoit, căci plângeam, ne-a pus pe pat şi s-a ridicat să pregătească traista.

În casă nu era nicio coajă de pâine. Bunica cernuse decuseară făina pentru a coace a doua zi. Mama a alergat în mahala să împrumute o pâine, dar s-a întors cu un călcâi pe care i l-a pus bunelului în traistă. Şi cu acest călcâi a şi plecat sărmanul. Alte merinde nu a mai reuşit să-i aducă din sarai, căci slugoii regimului comunist l-au scos din casă.

A doua zi, activista comunistă Eufrosinia Pădure a venit de la primărie cu câteva căruţe şi a măturat din pod tot grâul şi porumbul. Mama plângea şi se ruga să-i lase măcar vreo doi saci că a rămas singură cu doi copii mici, că bărbatul e plecat în armata sovietică şi nu au dreptul să-şi bată joc în asemenea hal de ei, dar tovarăşa Pădure i-a strigat cu răutate: „Hai, nu mai boci, că nu veţi mai muri de foame, năpârci de culac ce sunteţi!”.

În aceeaşi zi, „oamenii legii” au controlat toată gospodăria şi au luat totul: şi plugul, şi batoza, şi caii, şi căruţa. Peste o săptămână, bunica s-a întors acasă. Călăii nu au mai căutat-o, le-o fi spus Eufrosinia Pădure că e surdomută şi au lăsat-o în pace…”

Întoarcerea

Timpul trecea. Cei de acasă nu ştiau nimic de soarta celui deportat. Când încercau să afle la primărie unde l-au dus, se alegeau doar cu vorbe de ocară. Nepoata Liuba continuă firul povestirii: „Peste doi ani, s-a întors tata din armată şi a început să-l caute pe bunelul. Când a aflat că este în Kurgan, Siberia, a luat-o pe bunica şi au plecat la el. Trăia greu, muncea mult, dar nu îngenunchease în faţa greutăţilor. Reuşise să organizeze o fermă de porci, lucra şi acolo vreo câteva hectare de pământ. Bunica a rămas cu bunelul în Siberia, dar tata s-a întors acasă.

În vara lui 1956 au venit şi buneii mei dragi acasă. Bunelul era trist şi ostenit de suferinţă. Umbla mereu chinuit de fel de fel de gânduri. După şapte ani de surghiun, ceva s-a rupt în sufletul său. Nu mai putea gândi cu putere, voinţa lui de fier se frânse. Nu se putea împăca cu „uravnilovka”. Iar atunci când povestea despre munca cruntă din Siberia, glasul lui răsuna trist şi rar, ca la priveghi. A murit în 1963, la 70 de ani. Peste 11 ani, s-a stins şi bunica. Înainte de moarte şi unul, şi celălalt i-au rugat pe părinţi să ne povestească despre calvar, accentuând că nepoţii şi strănepoţii trebuie să ştie adevărul amar al neamului nostru nedreptăţit”.

Nina Neculce

 

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce