Fericirea Cameliei

LOVE STORY // Cum s-au regăsit doi îndrăgostiţi după zece ani

„Să fi trecut vreo 30 de ani de atunci, însă petrecerea ceea parcă a fost ieri. Eram la început de an şcolar. Învăţam în clasa a VIII-a ori a IX-a, nu mai ţin minte. De Sfânta Marie cea Mică am mers cu părinţii şi sora mai mare la hram la bunica, ce locuia într-un sat de lângă Cernăuţi. Sora avea 24 de ani şi mama, care făcea permanent presiuni asupra ei cu măritişul, a zis când am ieşit din casă: «Hai, poate îţi găsim un mire acolo şi facem nuntă în toamna asta!». Gândul mamei nu s-a împlinit. Cea care s-a bucurat de mare succes la hora satului am fost eu.”

 

Aşa îşi începe povestea, scrisă pe 20 de pagini, Camelia Dulghieru. Nu îmi place să descifrez caietele cu poveşti primite de la cititori. Prefer să scriu istoriile mele după ce stau de vorbă faţă în faţă cu eroii. Povestea Cameliei n-a fost greu de citit – autoarea are har de povestitor –, însă e foarte lungă şi m-am văzut nevoită să o reduc ca să încapă în acest spaţiu de ziar.

A fost ca într-un vis frumos

Să vă povestesc acum ce a fost mai departe. Camelia, care dansa minunat, devenise regina balului la acel joc de hramul satului. Cel mai chipeş flăcău a invitat-o la primul vals şi nu i-a mai dat drumul din mână toată seara. Priviri calde, vorbe frumoase şi înţelepte, strângeri de mână şi de mijloc. Camelia nu ştia cine era prinţul şi cum îl chema. La spartul balului, i-a spus: „Oameni ca noi sunt născuţi ca să se iubească” şi a sărutat-o sălbatic. Fata, ameţită de fericire, l-a întrebat: „Cine eşti şi cum te cheamă?”. El, strângând-o la piept ca pentru ultima oară, i-a şoptit: „Dacă ne va fi scris să ne cunoaştem, destinul va avea grijă să ne mai întâlnească” şi a dispărut.

„M-am uitat în jur, l-am căutat cu privirea. El, nicăieri. L-am aşteptat la poarta stadionului până s-a risipit toată lumea. În zadar. Nu mai ţin minte cum am ajuns la bunica. Eram de-a dreptul fascinată de farmecul acelei seri şi nu-l vedeam decât pe el în faţa ochilor. Toată noaptea m-am gândit numai la el. A doua zi, am ieşit cu sora în sat cu gând să-l întâlnesc, dar degeaba. M-am întors acasă cu inima plină de el. Acea seară mi-a răvăşit sufletul. Eram cuprinsă de o stare nostalgică imposibil de redat prin cuvinte. Treceau zilele, anii, şi eu tot aşteptam. Pe măsură ce timpul trecea, îmi plăcea tot mai mult să mă alin cu gândul că într-o zi destinul ne va întâlni.”

Neştiind cum îl cheamă, i-a pus numele Dragoş

Camelia a terminat şcoala, facultatea şi continua să trăiască cu imaginaţia. De multe ori îşi închipuia că îl are în faţă pe prinţ şi vorbea cu el despre câte în lună şi în stele. Neştiind cum îl cheamă, i-a pus numele Dragoş. Era un joc al inocenţei care a ţinut ani în şir. Reîntâlnirea cu El devenise o dorinţă vie obsedantă, care o mistuia. Se întreba mereu: De ce Dumnezeu i-a scos darul în cale, dar nu a lăsat-o să se bucure de acest dar? De ce a dispărut atât de fulgerător în necunoscut? Odată i s-a părut că Dragoş a intrat într-o farmacie din Chişinău.  Bucuroasă, s-a luat după el. S-a înşelat… Altă dată i s-a părut că stă la geamul vagonului în care călătorea şi ea. Şi de astă dată a fost doar o sclipire de speranţă. În mintea ei continua să-şi împartă viaţa cu Dragoş, respingea orice băiat care încerca să o curteze.

Camelia se mărită

În cele din urmă, soarta a fost cea care a decis. La 30 de ani, Camelia l-a întâlnit pe Ion care avea ceva în comun cu iubirea visurilor sale. S-au căsătorit. Lucrau amândoi la acelaşi spital şi  viaţa de familie a început să curgă lin, într-o armonie aproape perfectă. Locuiau într-o casă la marginea oraşului cu o curte curată, împrejmuită cu un gard frumos. În dosul casei aveau o vie de toată frumuseţea. În acest cuibuşor construit parcă pentru două inimi care se iubesc, Camelia, o femeie cu imaginaţie bogată, se străduia să-i imprime vieţii de familie o traiectorie ţesută mereu cu surprize, născocind tot felul de situaţii.

Se străduia ca zilele să nu semene una cu alta. De exemplu, pentru a-i verifica sentimentele, cumpăra singură câte un buchet de flori, însoţit de un bileţel „Te iubesc” şi îl punea dimineaţa după uşă. Când soţul o întreba de unde sunt florile, ridica nevinovată din umeri, spunându-i că n-o impresionează deloc acest fapt. Ion se bucura de răspuns şi devenea imediat vesel şi pătimaş. Surprize neaşteptate îi făcea la ziua de naştere şi la alte sărbători. „Ce-am făcut o dată de ziua lui? Am invitat formaţia lui Tudor Ungureanu care i-a cântat aşa cum îi plăcea lui. Doamne, ce fericit a fost! Altă dată, de ziua nunţii, am luat trenul şi am plecat la Odesa pentru a merge la operă şi ca să mâncăm friptură de iepure la un restaurant şi tot aşa.”

Această poveste însă nu a ţinut mult. O boală incurabilă, care a avansat galopant, i-a răpus zilele lui Ion. Lovită de nenorocire, femeia îşi mângâia durerea cu amintirile despre prinţul ei din anii adolescenţei.

Eroare şi oroare

După un an de la moartea soţului, Camelia a capitulat în faţa amintirilor şi s-a recăsătorit. Însă această căsătorie a fost o eroare. Noul soţ, Igor, care lucra în poliţie, s-a dovedit a fi nu numai violent, dar şi infidel. În zadar încerca biata femeie să-l aducă pe drumul cel drept, nu avea pe cine. Pielea rea şi răpănoasă, ori o bate ori o lasă. Niciun an n-a ţinut această căsnicie. S-a destrămat foarte repede ca fumul de ţigară. Cu toate ameninţările şi împotrivirile de a pleca din casa Cameliei, până la urmă, prin lege, Igor a lăsat-o în pace.

E adevărat, dar pare o poveste

Ajunsă la un alt capăt de drum, femeia îşi reia viaţa ei imaginară cu Dragoş. „Ce o fi făcând iubirea mea cea mare, pe unde l-o fi dus soarta? Am fi putut fi fericiţi toată viaţa dacă nu se retrăgea  atât de misterios în acea seară de neuitat.” Copleşită de stări sufleteşti ciudate, Camelia cădea în genunchi în faţa icoanelor, cerând cu lacrimi să-i îngăduie Cel de Sus să-l vadă măcar  o dată pe Dragoş. Într-o zi, în timp ce călătorea cu trenul spre Bucureşti, o voce plăcută a înfiorat-o. O bucurie tainică i-a umplut sufletul. „Am întors capul. În spatele meu, un bărbat frumos, cu ochi senini, întreţinea o discuţie cu o doamnă. M-am uitat la el şi parcă nu-mi venea a crede. Vocea şi ochii erau ai lui! Îmi ziceam că ar fi prea frumos să fie el, deşi părea o poveste. N-am rezistat şi l-am întrebat: «Nu cumva destinul a avut grijă să ne întâlnească?». M-a privit mirat şi emoţionat, fără să scoată un cuvânt. I-am amintit de seara cu vârtej de vals, tangou, polcă… Ochii i s-au aprins, cuvintele îi îngheţaseră pe buze. Tăceam şi eu înfiorată. Am spart tăcerea zicând: «Nu credeţi că ar trebui să ne cunoaştem?» «Da, sigur că da. Îmi zice… Dragoş» şi mi-a sărutat ceremonios mâna…” Camelia descrie cu lux de amănunte ce a urmat. Dar din lipsă de spaţiu vă pot spune doar că Dragoş e medicla Iaşişi după eşecul pe care l-a avut în căsătorie a decis să nu se mai însoare, considerând că toate femeile sunt o apă şi un pământ.

La vremea când a întâlnit-o pe Camelia, avea 25 de ani şi era deja divorţat. Acum, când soarta i-a întâlnit din nou, au zis că aşa le-a fost scris. De doi ani, Camelia a trecut cu traiulla Iaşi.Sesimte regină, căci e adorată şi dorită de Dragoş. Ce frumos e când totul se termină cu bine!

Nina NECULCE

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce