Feminismul şi politica din R.Moldova

În timp ce Occidentul dezbate energic rolul femeii în viaţa publică şi în special în cea politică, la Chişinău este linişte. Apar uneori editoriale ironice despre femei, cu glume răsuflate despre bucătărie şi emoţii. Sondaje din stradă ne dezvăluie, în toată gloria lor, bărbaţi care aşteaptă apocalipse de tot felul când vor veni femeile la putere. Între timp, anuare statistice arată diferenţe salariale imense pe categorii de gen şi o imagine a sărăciei, în special în sate, care denotă probleme de sistem în politicile sociale.

Femeile alcătuiesc mai mult de 50 de procente din populaţia Republicii Moldova şi formează, deci, un posibil bloc major electoral care ar putea influenţa rezultatul votului. Nu spun că pe femei le interesează doar o serie de probleme specifice – sunt, desigur, cetăţeni egali care votează diferit, conform priorităţilor personale. Dar este surprinzătoare lipsa politicienilor care să promoveze insistent o serie de soluţii pentru probleme ce sunt importante pentru acest grup. În spaţiul politic din Republica Moldova pot fi numărate pe degete astfel de încercări. Asociaţia Femeilor din Moldova, fondată în 1992, a luat doar 2.83 procente din vot la alegerile legislative din 1994 şi mai puţin de un procent la cele locale din 1995. A dispărut apoi în 1998. Multe partide au format organizaţii proprii de femei care au rămas puţin vizibile în dezbaterile majore din societate. Cu mici excepţii – Ana Mândâcanu şi Vitalia Pavlicenco, de exemplu – în spaţiul politic nu există multe discuţii serioase despre problemele femeilor în societate. ONG-urile au preluat iniţiativa în acest sens, dar astfel de organizaţii au prea puţini bani şi prea puţină putere pentru a face schimbări majore.

Succesele citate până acum drept indicatori de progres în Moldova, cum ar fi alegerea unor femei în funcţiile de speaker, prim-ministru, şi altele, nu spun mare lucru, în special atunci când au avut loc într-o perioadă – cea comunistă – caracterizată de deteriorarea calităţii democraţiei. Parlamentul din Rwanda este alcătuit din femei în proporţie de peste 56 de procente, dar nu spune nimeni că acolo este o oază feministă. Dimpotrivă, această ţară africană a fost criticată des drept una nedemocratică. Şi în Moldova succesele sunt mai mult de văzul lumii şi nu sugerează progrese vizibile. Nu prea cred că femeile din posturile menţionate mai sus dormeau cu Simone de Beauvoir sub pernă.

Deocamdată, femeile rămân un grup electoral ne-utilizat, din varii motive. În primul rând, pare să lipsească o elementară solidaritate feminină care ar depăşi identităţile politice, etnice, şi chiar teritoriale. Exact ca bărbaţii, femeile comuniste nu se înţeleg prea bine cu femeile liberale, rusoaicele nu prea discută cu româncele, şi femeile de la sat sunt diferite de cele de la oraş. Adică la noi nu se votează încă pe bază de gen. Există, însă, un numitor comun de pe urma căruia ar putea beneficia partidele prooccidentale din Republica Moldova. Acestea ar trebui să comunice că integrarea europeană nu înseamnă doar piaţă liberă şi eliminarea vizelor, dar o îmbunătăţire graduală a drepturilor femeilor care poate fi consolidată şi făcută ireversibilă doar prin integrarea în Uniunea Europeană. O opţiune politică „pragmatică”, orientată spre Est, nu aduce nimic nou pentru femeile din ţară.

În al doilea rând, partidele din R. Moldova au o lipsă mare de imaginaţie, cu membri şi elite care par mai conectaţi la realităţile din Rusia decât la cele din Vest, unde feminismul îşi face – încet, dar sigur – loc în politică. În SUA şi în UE, creşte o generaţie nouă care promovează mai insistent legi pentru drepturile egale dintre femei şi bărbaţi. Şi elitele din Moldova ar face bine dacă ar înţelege, cel puţin, evoluţiile sociale şi politicile publice occidentale în această privinţă. În mod cert, nu ar trebui să se aplice legi copiate de la occidentali fără atenţie la condiţiile locale. Este vorba despre asimilarea principiilor pe care se bazează acestea – eliminarea discriminării sistematice şi egalizarea în drepturi.

În al treilea rând, nu trebuie subestimat şi impactul unei societăţi încă patriarhale, care ar putea pedepsi intenţiile de îmbunătăţire a egalităţii. La nivel social, însă, în special la sate, relaţiile tradiţionale dintre femei şi bărbaţi se erodează. Doamnele care migrează în UE pentru a lucra trec printr-un proces de emancipare, unde descoperă nu doar rolul de întreţinător principal al familiei, dar şi faptul că Occidentul oferă mai multe ocazii pentru o viaţă independentă. Când revin în ţară, chiar dacă nu exteriorizează imediat aceste schimbări în percepţii şi atitudini, acestea există şi vor afecta eventual o masă critică de femei care, apoi, va avea nevoie de un mod politic de exprimare.

În Moldova avem nevoie, cel puţin, de discuţii despre rolul femeilor în politică, despre aşa-zisele „valuri” istorice ale feminismului şi altele. Acest grup al electoratului poate ajuta partidele proeuropene să consolideze orientarea pro-occidentală a Moldovei dacă va fi convins că beneficiile integrării europene nu vor lăsa deoparte femeile.

Cristian Canţîr