„Fâţâiala” mătuşii Eugenia

Basarabeanca ce a trăit în Basarabia ţaristă, în România Mare, în R.S. România şi în România lui Băsescu

„Fâţâială”… astfel califică Eugenia Bragarencu de la Vălenii de Munte, judeţul Prahova, cei aproape 100 de ani ai săi. În 1933, s-a stabilit la Ripiceni, Bălţi, a avut acolo soţ şi copil de care a fost nevoită să se despartă, în 1936 s-a mutat la Frumuşica Veche, Cetatea Albă, aici a prins-o ultimatumul sovieticilor. Cu mari dificultăţi, suspectată de spionaj, a reuşit să se refugieze în România.

Ilie Gulca

În 1941, prin ordin de mobilizare, a revenit la Frumuşica Veche ca director de şcoală, până în 1943, când s-a refugiat din nou în judeţul Prahova, de data asta, pentru totdeauna. A supravieţuit vânătorii declanşate de sovietici în toamna lui 1944 pentru a-i aduce pe basarabeni în URSS. În afară de asta, a avut foarte multe piedici, care nu merită să fie scrise aici.

La 99 de ani şi patru luni, doamna Eugenia Bragarencu etalează o agerime şi o putere de viaţă extraordinare. Am cunoscut-o cu ocazia Universităţii populare „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte. Ca să vă conving de cele menţionate mai sus, vă spun că mătuşa Eugenia a pregătit în căsuţa sa îngrijită şase paturi cu cearșafuri scrobite pentru pământenii săi din Basarabia.

Citeşte foarte mult, fără ochelari, e abonată la „Gândul”, „Adevărul”, „Jurnalul Naţional”. Are o cameră plină de ziare, „citesc şi arunc jos, citesc şi arunc jos”. Şi ceea ce e cel mai important, este foarte iubită la Văleni. Iar pentru noi, cei din Basarabia, este pur şi simplu o bijuterie.

Regele Mihai, „foarte drăgălaş”

S-a născut pe 20 mai 1913, în comuna Parcova, judeţul Bălţi. A făcut şcoala primară la Petroşani, a fost printre primele generaţii care au învăţat în limba română după cei 106 ani de ocupaţie ţaristă. După ce a absolvit şcoala primară, a făcut încă un an la liceu, „ca să nu umblu vagabondă”. În 1926, a mers la Şcoala normală din Iaşi, „a fost un examen foarte serios, nu ca acum, pe bani. Ne-am dus trei fete de la Petroşani, nimeni nu ne cunoştea, şi toate trei am intrat”.

A terminat şcoala în 1933 şi a primit diplomă de învăţătoare. Instituţia era patronată de principesa Elena, fiica reginei Maria, „venea mereu la noi la şcoală, discuta cu fetele, era foarte apropiată. Acolo venea şi regele Mihai. Era micuţ, când îl întrebai cum îl cheamă, băga capul în fusta principesei. Era foarte drăgălaş, dar nu vorbea…”.

Căsnicia cu fiu de moşier

În acelaşi an, a fost repartizată în comuna Stroici, lângă Ripiceni, judeţul Bălţi. „Am cunoscut pe cineva foarte bogat, fiul patronului făbricii de zahăr din Ripiceni. Acest băiat a vrut numaidecât să se căsătorească cu mine. M-am căsătorit în 1934, în 1935 am avut un copil. Şi pentru că nu eram din aceeaşi clasă socială cu ei, soacră-mea mi-a spus că am venit cu fundul gol şi să plec. Tatăl meu a venit urgent, a stat de vorbă cu socru-meu, care m-a lăudat foarte mult. Iar soacră-mea nici nu mă primea în bucătărie. Şi atunci, tata s-a hotărât să mă ia acasă”, astfel s-a încheiat prima căsătorie pentru mătuşa Eugenia.

După aceea, a mers la inspectoratul şcolar, a fost numită învăţătoare la Frumuşica Veche, judeţul Cetatea Albă. Acolo s-a recăsătorit şi s-a aflat până în 1940.

Suspectată de spionaj

În iunie 1940, sovieticii au ocupat Basarabia. „Am aflat noaptea de la cineva că s-a făcut un pact şi vin ruşii. Toată lumea se îmbrăca în grabă ca să prindă graniţa deschisă. Sovieticii au anunţat că frontiera va fi deschisă trei zile, însă până dimineaţă au închis-o.”

A mers la Ungheni, acolo era Comisia sovietică. N-a putut trece Prutul, i s-a cerut viză. S-a întors la Chişinău şi a stat pe trotuarul ambasadei până în septembrie. „Era un rând foarte mare acolo. Ei bine, am primit actele şi m-am dus din nou la Ungheni. Mi-am legat câteva lucruşoare într-o pătură. Am mai vândut câte ceva şi am pus banii în sfoară. Nu aveam voie să luăm niciun ban, altfel ni-i confisca.”

Sovieticii nu i-au permis să treacă nici măcar cu aceste lucruri: „Mi-au confiscat tot bagajul, am rămas numai cu ce era pe mine. La Prut erau nişte soldaţi cu ochii oblici şi cu ştîki. Am fost strigată la portavoce de un ofiţer: «Bragarencu Eugenia!» M-am prezentat însoţită de un soldat. Între timp, colonelul a observat că am nume de fată, numele primului soţ şi numele celui de-al doilea soţ. Aveam trei nume! Am fost întrebată de ce am trei nume, le-am explicat situaţia mea. «Nu, eşti spioană! La dubă cu ea!» Am început să mă zbat şi să ţip. Am vrut să mă arunc în Prut. În acest timp, şeful comisiei române a văzut toată scena şi a strigat la portavoce: «Ea este a noastră, soţul ei este pe front, este Bragarencu Eugenia!» Astfel, am scăpat… Ofiţerul român m-a băgat într-un cort şi i-a spus asistentei să-mi dea un ceai şi un calmant. Eram foarte distrusă. Singura scăpare era România, altfel ori trebuia să mor, ori să mă ducă în Siberia.”

În partea română, trenurile erau pregătite, a plecat direct la Bucureşti, „acolo erau surorile mele, lucrau asistente medicale la Spitalul brâncovenesc, de altfel, un spital extraordinar”.

Pentru mătuşa Eugenia, drama de la 1940 a fost cel mai greu moment al vieţii sale. Soţul său era pe front, mama, tata şi o soră au rămas la Bălţi, iar ea şi două surori erau în România. „În curând, pe 8 iulie 1940, a murit tata de congestie pulmonară, dar şi de necazul care a venit odată cu sovieticii. Nici n-am fost la înmormântare. Era brigadier silvic. Odată, pe un ger năprasnic, s-a luat după el o haită de lupi, ca să scape, s-a urcat într-un pom şi a stat toată noaptea, de atunci i s-a tras boala.” În octombrie acelaşi an, i-a murit şi o soră de 18 ani.

Înapoi la Frumuşica Veche

Imediat ce a ajuns, după ce s-a liniştit, a mers la inspectoratul şcolar, a fost repartizată în Ardeal. Acolo a lucrat între 1940 şi 1941. În iunie 1941, prin ordin militar, a fost trimisă la Frumuşica Veche „ca să iau şcoala în primire. Am mers încolo în calitate de director, pentru că bărbaţi nu erau, erau pe front. Aşa am condus şcoala până în 1943”.

În toamna anului 1943, frontul s-a întors spre Berlin. A organizat evacuarea şcolii la Deva. Ea însă a venit în judeţul Prahova. „Am ajuns aici cu ajutorul unei prietene. M-am dus la Inspectoratul şcolar, am primit loc de lucru şi eu, şi soţul meu la Podenii Vechi, cu toate că era pe front.”

Vânătoarea de basarabeni

În toamna anului 1944, a fost emis un ordin ca toţi cetăţenii URSS să se întoarcă în URSS. „Eram la Bălţeşti, acolo era sediu la plasă. Eu mă aveam foarte bine cu poliţia, cu şcoala. De fapt, cu toată lumea căutam să fiu bine. Era un poliţai, Pastramagiu. A venit noaptea la noi şi ne-a spus: «Noaptea vă ridică să vă trimită în Basarabia. Faceţi ce ştiţi, acuma să fugiţi!» Ne-a spus să nu mergem pe şosea.

Am încuiat uşile, am pus siguranţe în broască şi am luat-o prin porumb. Am urcat într-un marfar şi am plecat la Bucureşti, la surorile mele. Astfel ne-au pierdut urma… am scăpat.”

Despre basarabenii care au fost prinşi acasă ştie că au fost băgaţi la Scăieni într-o curte mare a unei întreprinderi ca să-i trieze, n-a mai auzit nimic despre ei: „Era mare jale acolo…”.

Cum să trăieşti 100 de ani

Secretul longevităţii Eugeniei Bragarencu constă în faptul că a trăit foarte ponderat: „N-am fumat, nici n-am băut. Când mergeam la petreceri, gustam din mâncare, dacă nu-mi pria, nu mâncam. Dacă era ceva bun, sarmale sau altceva, gustam una… suficient. În plus, n-am pierdut nopţi, dacă le-am pierdut, numai pentru scris şi citit. Altfel, nu. Şi am avut un soţ foarte cumsecade”.

Vălenii, a doua casă a basarabenilor

După ocuparea României de către URSS, în şcoli a început să se predea rusa de la clasa a patra. Eugenia Bragarencu a fost chemată la comitetul de partid ca să organizeze profesorii de rusă. „Ce profesori, că nu era niciunul! Am apelat la învăţătorii care ştiau rusa, la basarabeni. Pe urmă, au fost organizate cursuri speciale, pe mine m-au luat la comitetul de partid să-mi fac dosarul pentru Institutul de literatură «Maksim Gorki». Am reuşit…”

După absolvirea institutului, a fost numită inspector şcolar. „Limba rusă era privită foarte ostil. Trebuia să ai o tactică nemaipomenită ca să-i faci pe copii să înveţe”.

Trebuie să spunem că doamna Eugenia este foarte respectată la Văleni. Vălenenii i-au primit foarte bine pe basarabeni în 1940 şi 1944. Ion Inculeţ a adus aici, în 1940, 200 de basarabeni. „Strada Gheorghe Lazăr e plină de basarabeni. Toţi am fost împroprietăriţi. Am fost primiţi excepţional la Văleni. Că cu fâţâiala asta, n-aveam nimic.”