Fata popii şi vraja ţiganului

Manastirea Sucevita„Nu luase niciodată vorba cu fiica despre cum ar trebui să fie relaţia dintre un băiat şi o fată”

Avea preotul o fată, Vasilisa. S-a născut la zi mare, de Sfântul Vasile, şi îşi purta cu demnitate numele. A avut o copilărie fericită până la şapte ani, până în ziua în care buna ei mamă s-a îmbolnăvit grav. Copila le-a deprins de mică pe toate, orice lucru sporea în mâna ei. Nu ieşea din cuvântul tatălui, preot vrednic şi credincios, cu multă credinţă şi dragoste de Dumnezeu. Toţi ziceau că fata popii e o sfântă.

Purta fuste lungi şi broboadă dată peste frunte

Silitoare la carte, gândire pozitivă, Vasilisa creştea, având sufletul plin de blândeţe şi iubire. Convieţuiau în linişte: bunica, tata, fiica şi mama bolnavă care nu ştia de lume. Fata purta de mică fuste lungi până la călcâie, părul împletit în două cosiţe şi broboadă dată peste frunte. Satul zicea că Vasilisa nu era frumoasă, chiar stârnea mila colegelor, când o vedeau împiedicându-se în fustele lungi, mergând cu capul în jos, ferindu-se parcă de trecători. Invitate la ziua de naştere în fiecare an, colegele veneau acasă la ea cu bucurie de Sfântul Vasile.

Băieţii nu erau invitaţi.

Aromele de bucate şi de prăjituri umpleau casa. Bunica Vasilisei pregătea cele mai gustoase bucate din lume. Dar cel mai mult le plăceau fetelor prăjiturile şi cozonacul pufos. Rămânea întotdeauna un loc gol la masă. Era locul preotesei care nu se mai aşeza de ani buni cu ei la mesele de sărbătoare, dar nici la cele obişnuite. De fiecare dată, în această zi, preotul apărea de după uşa de la camera alăturată în clipa în care fetele aruncau boabe de grâu prin casă, zicând: „Sănătate noului/ Şi la anul cu sănătate/ Să trăiţi, să înfloriţi/ Ca merii, ca perii/ În mijlocul primăverii”. Apoi, îndemnate de gazde, luau loc la masă.

Preotul binecuvânta mâncarea şi băutura, ridica paharul cu vin şi zicea: „Să fii sănătoasă şi să ai noroc, draga tati!”. Gusta puţin din bucate, le întreba pe invitate despre părinţi şi bunici, le amintea că, fără Dumnezeu, nu putem face nimic, că cel mai important lucru în viaţă este credinţa, se apleca şi o săruta pe omagiată şi se retrăgea încetişor în camera în care zăcea mama Vasilisei.

Preocupat de preoteasa bolnavă, uita de fiică

Preotul îşi trăia zilele între rânduielile de la biserică, grijile casei şi, în special, grija faţă de preoteasa bolnavă incurabil, care nu putea vorbi şi era ţintuită la pat. Se înţelegea cu preotul şi cei ai casei din priviri, anumite gesturi şi emoţii. Preotul lua totul ca pe crucea care trebuia s-o ducă. Tot ce făcea trecea prin sufletul său, ştia să echilibreze emoţiile prin rugăciune şi să atenueze durerea lăuntrică. Suferinţa soţiei îl ajuta să înveţe o lecţie de viaţă. Preoteasa îi transmitea multă energie pozitivă care îi stimula psihicul.

Anii treceau şi nici n-a prins de veste când părul i s-a albit şi Vasilisa s-a făcut domnişoară. Nu luase niciodată vorba cu fiica despre cum ar trebui să fie relaţia dintre un băiat şi o fată. Preotul era o figură foarte puternică şi când şi-a dat seama că Vasilisa ar trebui să ştie că o domnişoară ca ea nu se cuvine să lege prietenie cu un oarecare, ci cu un băiat cumsecade, dintr-o familie bună, cu mult bun-simţ, era deja târziu.

Ţiganul îi fură minţile Vasilisei

Vasilisa se îndrăgostise de Grişa, ţiganul, un copil orfan, care venea din alt sat în fiecare duminică la biserică. Ce-a făcut, ce-a dres, ţiganul a ameţit-o. Într-o duminică, în timpul slujbei, i-a şoptit: „Te iubesc!”; în a doua, a apucat-o uşurel de mână; în a treia, i-a zis: „Îmi eşti tare dragă, Vasiluţă, să ştii că aş vrea să mor în braţele tale!”. Fata se topea de fericire la auzul acestor vorbe. Au început să se întâlnească pe ascuns duminicile după slujbă în podul bisericii, plin de lilieci. La început, doar aşa ca să vorbească despre dragoste şi să nu-i stingherească nimeni.

Nu era cea mai bună alegere podul bisericii cu lilieci, fata se înspăimânta când aceştia, stârniţi din întâmplare, o atingeau cu aripile lor umede şi reci, dar acolo se simţeau mai în siguranţă. Degeaba zicea satul că fata popii nu-i frumoasă. Când îşi scotea broboada acolo, în pod, era o Cosânzeană cu faţa albă ca laptele şi părul ca pana corbului. Ţiganul era înnebunit după ea. Şi ea îl iubea. Şi ce dacă era fată de preot, în primul rând, era domnişoară şi avea o inimă care bătea năvalnic pentru ţigan.

Pentru ea, pe lume nu exista decât Grişa. În podul bisericii, a încercat fiorul primului sărut, acolo, într-o zi, Grişa s-a făcut a uita mâna sub bluziţa ei albă de batist, acolo cei doi au trăit povestea iubirii intens şi frumos, uitând de păcat şi de toate pe lume.

Taina se descoperă

Ascunsă de ochii lumii, ţinută în mare taină, într-o duminică, iubirea lor a fost descoperită de clopotar. Vă daţi seama cum a reacţionat preotul. Supărarea sa nu avea margini. Umbla prin curtea bisericii, ţinându-se cu amândouă mâinile de cap, strigând ca pus pe jar: „Doamne, ce păcat! Mi-a atras fata cu farmece ţigăneşti, afurisitul…”

La asfinţitul soarelui, a pornit o ploaie puternică de mai, cu fulgere şi trăsnete. La un moment dat, un fulger mare a spart cerul. Biserica s-a aprins. Ardea în flăcări podul şi ploaia nu-l putea stinge. Cu cât mai tare turna de deasupra, cu atât mai mari păreau flăcările. A ars o bună bucată de noapte. Când ploaia a contenit, s-a stins şi focul. Spre mirarea tuturor, a ars numai podul. Nici turlele, nici crucile nu au ars, nici pereţii cu icoane nu au fost atinşi. În noaptea ceea de pomină, Vasilisa a fugit cu ţiganul. Unde? Nu ştia nimeni. I-au căutat zile în şir prin păduri şi hârtoape, prin crânguri cu salcâmi în floare şi nu le-au mai dat de urme. Fugiseră în România. Era 1944…

În loc de epilog

Peste ani, fata popii a revenit pentru câteva zile în satul natal. A stat îndelung în genunchi la mormântul părinţilor, s-a rugat cu lacrimi în biserică. Acasă, la Maria, cea mai bună prietenă din copilărie, au stat o noapte întreagă la taifas.

A avut Vasilisa despre ce să-i povestească. Grele încercări au aşteptat-o în România. S-a despărţit cu mare durere de Grişa ţiganul la câteva luni după ce au trecuseră Prutul. A plecat într-o noapte după merinde şi nu s-a mai întors. După îndelungi căutări, întrebând din om în om şi trecând prin tot felul de umilinţe, Vasilisa s-a dus la o mănăstire, unde a stat până acum câţiva ani, când Dumnezeu a luat-o la cele veşnice.

În toţi anii de şedere la mănăstire, în fiecare dimineaţă şi seară, primul gând din rugăciune l-a îndreptat spre Grişa, iar întrebarea chinuitoare: „Oare ce s-a întâmplat cu omul meu drag?”. Nu i-a dat pace până în ultima clipă a vieţii.

Auzită de la mătuşa Maria, 82 de ani,

prietena din copilărie a Vasilisei

The following two tabs change content below.