Fata cu planuri mari şi degete mici

FENOMEN // Maria-Paula Erizanu: „Aceasta e prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o!, un JURNAL autobiografic

Este o puștoaică curajoasă din Chişinău care „ne” predă o lecţie de patriotism, a scris presa din România despre Maria-Paula Erizanu, autoarea cărţii „Aceasta e prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o!”. O lucrare în care sunt relatate în detalii evenimentele din aprilie 2009, văzute cu ochii unei adolescente de 17 ani care nu este indiferentă faţă de tot ce se întâmplă în jur. „Ziua mă duceam la proteste şi aveam de făcut o alegere – explodez din interior sau scriu”. Exploziile din aprilie 2009 s-au soldat cu „naşterea” scriitoarei Maria-Paula Erizanu şi tipărirea unei cărţi care a apărut în trei limbi: engleză, franceză şi română.

S-au scurs mai bine de trei ani de când Maria-Paula şi-a anunţat părinţii – tatăl, Gheorghe Erizeanu, directorul Editurii „Cartier” şi mama, Angela Braşoveanu, directorul revistei „Punkt”, că vrea să devină scriitoare. Răspunsul pe care l-a primit de la părinţi a fost laconic: „Ar fi cazul să speli cât mai des vasele”. „A fost un plan diabolic de manipulare din partea părinților, care mi-au spus că Agatha Christie își concepea romanele în timp ce spăla vasele. Bineînțeles că am spălat vase și n-am scris nici un roman”. Muza Paulei a fost prima sa revoluţie care a dus la lansarea primei sale cărţi. Astăzi îşi face studiile în Marea Britanie şi este în aşteptarea unei noi revoluţii. Ultimul timp apare mereu într-o pălărie neagră pe cap după care îşi ascunde ochii de ochii lumii, care o priveşte cu mult interes. Ironică, neordinară, originalitatea răspunsurilor sale fiind de-a dreptul surprinzătoare, dacă nu aş şti că am discutat cu o copilă care tocmai a împlinit 18 ani, aş crede că are mult mai mulţi anişori.

– Fă-mi cunoştinţă cu Maria-Paula Erizanu, cine este ea?

Încă n-am aflat, dar vă anunț când are loc marea întâlnire. S-a născut la Chișinău, centrul universului. Învățat? Liceul „Prometeu”. Părinții? Niște tipi tare interesanți, vi-i recomand cu căldură. Prietenii? De toate vârstele, toate genurile și toate rasele, în general oameni care gândesc și pe alocuri simt. Și își pun întrebări și caută răspunsuri și mai fac și câte ceva util între timp. Acum fac ultimul an de liceu în Marea Britanie, unde am ajuns printr-o bursă oferită de Liga Națională de Dezbateri Preuniversitare.

– Cum te vede lumea, ştiu. Dar cum te vezi tu?

Acum? Gânditoare, dar nu tragic, ci luminos-obosit, confuză (dar profesorul de mate ne-a zis azi că asta înseamnă că vom găsi răspunsul. Eu îl cred), cu planuri mari și cu degete mici. Aproape gata.

– De ce ai scris această carte şi de ce îi îndemni pe cititori să-ţi fure revoluţia, doar e prima pe care ai avut-o în viaţa ta?

Am decis pe la 15-16 ani că vreau să fiu scriitor, până am înțeles și eu că totuși ar trebui să scriu ca să fiu scriitor. Și am scris. În aprilie viața mea interioară a căpătat proporții prea mari ca să stea înăuntru, iar viața din afară a căpătat proporții prea mari ca să stea în afară. Așa a ieșit prima mea revoluție și așa a ieșit primul text. Furați-mi-o pentru că asta se întâmplă cu fiecare revoluție, pentru că unii simt, unii cred, unii organizează și alții profită. Furați-mi-o pentru că scenariul e același de fiecare dată. Poate că nu e atât îndemn sau revoltă, cât e mai degrabă conștientizarea și acceptul de a trece printr-o experiență și asumarea ei, cu toate fericirile și dezamăgirile ei. Revoluțiile vin la pachet.

– Ce te enervează cel mai mult?

În general, sunt o ființă pașnică și, dacă mă enervează ceva, ori elimin elementul perturbant, ori îmi schimb starea. Încerc cel puțin.

– Cine a fost prima persoană care a citit cartea ta şi care i-a fost prima reacţie?

Mama a fost prima victimă, cea care a participat ca cititor pe parcursul întregului și îndelungatului proces de scriere. Ea m-a întrebat de la început când mă apuc să scriu și tot ea m-a întrebat la sfârșit cât se poate să lucrezi la un text atât de scurt. După aceea au urmat ceilalți membri ai familiei (tata) și prietenii (de evidențiat aici e prietena de sâmbătă ajunsă prietenă de toate zilele), care au citit textul în forma finală. Fără prea mult drept de apel, dar cu multă obligație de opinie. Merci!

– Laudă-te puţin, ce realizări mai ai?

Ca elev, am participat la toate olimpiadele posibile și imposibile, la competiții de dezbateri și tot așa. Am făcut karate de performanță şapte ani, tot cu diverse premii și campionate, republicane, naționale și internaționale. Acum, de exemplu, mă mândresc foarte tare cu faptul că am terminat cele trei eseuri la istorie fără să depășesc deadline-ul, dar asta îmi va trece până la următorul eseu de pe listă pe care trebuie să îl termin. Adică imediat după ce termin acest interviu. În rest, am scris articole mai mult sau mai puțin regulat și am avut și niște încercări în radio. Rămân la scris.

– Care a fost cel mai fericit moment din viaţa ta? Dar cel mai tragic?

Din viața mea de 18 ani? N-am făcut un top, cred că găsesc eu cu ce să mă fericesc oriunde, oricând și cu orice. Și invers. Eu am o viață interioară foarte intensă, oscilez mai ales între (tragico-)dramatic și ironic. Încă n-am înțeles dacă asta se datorează așa-zisei crize hormonale sau felului în care văd eu lucrurile (acum). De fapt, una nu se exclude pe alta. Mai rămâne de calculat proporțiile.

– Ce te inspiră cel mai mult?

Tot ce se întâmplă. Când am văzut titlul autobiografiei lui Marquez, „A trăi pentru a-ți povesti viața”, am înțeles că sindromul meu, cu toate dezavantajele și avantajele lui, are răspândire mai largă și chiar și aplicație practică.

– Cum crezi, ce le lipseşte tinerilor de astăzi din R. Moldova şi ce trebuie să facă pentru a ajunge acolo unde, de exemplu, eşti şi tu?

Încrederea în sine! Ceea ce am văzut eu când am ajuns în Marea Britanie a fost că tinerii din Moldova nu sunt cu nimic mai prejos decât englezii. Ceea ce ne lipsește nouă, în schimb, e încrederea și o conștientizare a propriei valori, care cred că e consecința sistemului din care nu am reușit să ieșim definitiv, a educației și a celorlalte. În școala englezească, de exemplu, la istorie, nu se învață teme pe de rost și nu se povestește ce a spus autorul în manual în fața clasei, ci se scriu eseuri. Asta te face să gândești și te ridică pe o altă treaptă. Tu nu ești cu nimic mai prejos decât autorul respectivei cărți. Tu poți gândi, deci gândește.

– Ce îţi lipseşte când pleci în străinătate?

Mâncarea de acasă, variațiile de temperatură, comoditatea de a nu fi obligată să demonstrez în permanență cine, ce, cum sunt şi oamenii la care am acces totuși datorită acestei minunate invenții, skype-ul. În rest, încerc să profit de ce-mi iese în cale. La școală am marea, vânturile, o educație superioară celei de acasă și alte oportunități.

– Cine este persoana care te-a ajutat, te-a îndrumat?

Părinții, care au avut mereu mai multă încredere în mine decât am avut eu.

– Arăţi mai deosebit decât restul lumii, o faci intenţionat ca să te evidenţiezi?

De înălțime nu sunt responsabilă eu. În rest, cred că e un conflict de viziuni. Mă îmbrac după propriile criterii estetice și stări. Poate pentru că pentru mine hainele sunt și un mod de exprimare. Poate pentru că eu pur și simplu nu încerc să mă ascund, ci cel puțin mă caut. Dacă mă vedeți, anunțați-mă, vă rog.

– Pălăria pe care o porţi despre ce vorbeşte, e un manifest al stării interioare?

Nu, e o stare exterioară.

– Consideri că eşti înţeleasă de lumea din jur?

Mă simt suficient de înțeleasă, nu am vreun complex de geniu pustiu la acest capitol, e supradoză de ei. Avem nevoie și de oameni normali.

– Oamenii geniali sunt nefericiţi? Cum crezi?

Nu știu, nu i-am întrebat.

– Autorul, cartea, interpretul, muzica, spectacolul preferat?

Depinde de stare, oameni, ce mi se întâmplă în cap, în afară și în alte părți. Azi, 14 septembrie 2010, la ora 11:52, mă gândesc din nou la Wilde, ascult a 35-a oară Dog days are over (sunt consecventă), încă sunt în căutarea spectacolului preferat.

– Ce îţi place cel mai mult?

Îmi place să înțeleg. Dar și să pun întrebări.

– Eşti îndrăgostită? Cum e să iubeşti la 18 ani? Când a fost prima ta dragoste? Crezi în dragoste la prima vedere? Care scriitor a descris cel mai frumos acest sentiment?

Oho! Câte întrebări pe minut! Credeam că numai eu pot așa! Din câte am observat, e ca la orice vârstă. Cred în tot. Încă nu am decis dacă sunt îndrăgostită sau nu, urmează să văd. Nu cred că dragostea trebuie descrisă frumos, ci trebuie descrisă așa cum e. Ca și revoluțiile. Un autor anume? Îmi place dragostea la latino-americani, acum.

– O amintire din copilărie… prima care îţi vine în cap.

Aia din carte. Eram în bucătărie și mă uitam pe fereastră și am întrebat-o pe mama dacă ea nu se gândește că ceea ce vedem noi de fapt nu există. Ea a zis nu. Eram pe aceeași lungime de undă cu Descartes atunci. Îmi place să văd episodul ăsta ca o confirmare a teoriei lui.

– O zi din viaţa ta cum arată?

Sunt diferite, în general – pline. Am grijă să mi le umplu eu.

– Când va apărea următoarea carte sau aşteptăm o altă revoluţie?

Când o termin! Nu, de data asta nu a trebuit să fie sacrificată nicio clădire ca eu să mă apuc de scris. Am devenit mai modestă.

– Apropo, îţi place numele tău? În cinstea cui ai fost numită? Ce alt nume ai vrea să ai?

Mi-a luat mult timp să mă identific cu el, dar acum sunt ok, cred. Răspund când sunt chemată. Maria e numele bunicilor mele, Paula era un personaj din serialul „Caracatița”, cu un destin cam ciudat, din câte am aflat mult mai târziu, iar cratima e o rămășiță sovietică. În fine, numele îl fac eu, indiferent care e, de ce să vreau un altul?

– Ce visezi noaptea?
Tot revoluții.

– Cine vrei să devii pe viitor?
Eu.

Cu Maria-Paula a făcut cunoştinţă Svetlana Panţa

The following two tabs change content below.