„Fără tine, despletită, vor veni pe lume zorii?” (I)  // In memoriam Igor Crețu

În ziua de 12 februarie 2012, mă aflam pentru a doua oară în apartamentul poetului, traducătorului, strălucitului cărturar, IGOR CREȚU, care peste o lună a împlinit 90 de ani. Îi făceam o vizită împreună cu o rudă a sa, prietena mea, Veronica Chițan (Crețu). La îndemnul prietenei, l-am rugat pe omul „cu fruntea plină de universuri”, vorba lui Iacob Burghiu, omul „rănit de frumusețe”, vorba Leonidei Lari, să-și deschidă sufletul și să scoată de sub cenușa vulcanică a amintirilor tulburătoarea sa poveste de 66 de ani de dragoste. Și povestea a început. Chipul palid i s-a luminat, iar eu, captivă, l-am ascultat…

Era în anul 1946. La lumina lunii, se priveau îndelung, în tăcere. Trebuia să se despartă. Igor aflase că Ana, care i s-a lipit de inimă de la prima vedere și alături de care s-a simţit atât de bine aproape un an, făcea parte din serviciul de securitate al URSS. Sunt momente în care inima vede mai bine şi mai departe decât ochii cei mai ageri. Igor ştia să vadă cu inima. De astă dată, însă, se înşelase. Era convins că Ana îl lucrează, că nu întâmplător îl provocase la atâtea discuţii despre puşcăriile comuniste, despre Stalin, despre cerul răsturnat de comunişti, care nu-i mai permitea lui Dumnezeu să comunice cu oamenii. S-au despărţit fiind convins că va fi tras la răspundere pentru tot ce a vorbit cu securista.

Iubirea, mai presus de KGB

În scurta lor despărţire, îl cuprindeau o mie și una de întrebări fără răspuns. Din minte încerca s-o alunge pe Ana, dar din inimă nu putea. Trăirile lăuntrice se revărsau în poezie: Undeva în miezul nopţii au înmărmurit cocorii…/ Astăzi nu-mi mai vine nimeni de noroi şi frunze ude…/ Azi de-atâta plâns nici ploaia parcă nu se mai aude…/ Fără Tine, despletită, vor veni pe lume zorii?

Sau un alt fragment dintr-o altă poezie: Prăvaluri de granit şi creste, creste…/ Şi cerul răsturnat. Precum un vis./ Ce taină ne unise fără veste,/ Străini, deasupra negrului abis?/ Atâta duioşie în privire,/ Atâta dor în tine neascuns…/ Şi-n mine, izbucnite în neştire,/ Furtuni de întrebări fără răspuns!/

Dar enigmatica venită tocmai din fundul Siberiei, dintr-un sătuc de lângă Irkutsk, era prietenă cu Binele şi Adevărul şi nu-l alungase pe Dumnezeu din suflet. Se îndrăgostise fără leac de chipeșul flăcău basarabean. Despărțirea aruncase văl negru și peste sufletul ei. Însă Iubirea s-a dovedit a fi mai presus de KGB. Încetul cu încetul, s-a detaşat de munca sa. În ziua când a rupt-o definitiv, a venit la el zburând ca o pasăre și i-a spus sus și tare că nu mai are nimic cu securitatea statului și nici nu mai vrea să facă parte din acest serviciu secret.

Igor a citit în privirile ei dragoste, devotament, prietenie. Oricum era de așteptat ca plecarea ei din serviciu să-i supere pe cei de la partid. Au dat-o afară din apartament și au pus-o într-o odăiţă de câţiva metri pătraţi asemănătoare cu o celulă de închisoare. I-au propus să plece din Moldova, să-şi continue cariera în altă parte. A refuzat! O ameninţau cu arestul. A rezistat! Şi a rămas să-şi ţese destinul şi marea iubire timp de 66 de ani alături de creatorul cu o puternică personalitate – traducătorul, poetul şi eseistul, Igor Creţu.

Era frumoasă, blândă, politicoasă, tandră

Om cu alese calităţi, viitorul scriitor era un flăcău (puţin spus) frumos la 23 de ani, când o întâlnise pe Ana. Întors de pe front, unde luptase şi în armata română şi în cea sovietică, s-a angajat în calitate de instructor militar la Școala medie nr. 4 din Chişinău, fiind responsabil şi de organizarea programelor artistice din instituție. Ana, în calitate de angajată a serviciului de securitate, avea misiunea să controleze „nivelul de cultură” din şcoli. La una din serbările școlare în timp ce se afla în exercițiul funcțiunii i-a întins grațios mâna și așa au făcut cunoștință.

Domnișoara l-a vrăjit din prima: „Era frumoasă, blândă, politicoasă și tandră. Avea ochii albaștri și o față atât de expresivă! O gingăşie şi o delicateţe care conferea frumuseţii ceva ceresc. Din prima clipă m-a fermecat total. Nu mi se mai întâmplase cu nicio fată aşa ceva. Până la ea, nimic mai departe decât flirt, nici chiar sărutări. Din prima clipă am dorit să ne vedem şi a doua, şi a treia oară. Nu mai văzusem până atunci un suflet mai frumos şi mai curat. Şi foarte repede s-a întâmplat, chiar în anul acela 1945 să ne unim trupeşte şi sufleteşte pentru toată viaţa. Ţin minte, era 24 august, aşa-zisa Zi a eliberării Chişinăului. Totul în noi striga de bucurie. În plimbările noastre, lucru ciudat, nu aveam nevoie de cuvinte, ne priveam şi ne înţelegeam destul de bine din priviri.”

Dar această fericire ce părea să nu mai aibă sfârşit s-a frânt, aşa cum vă spuneam, în clipa când tânărul îndrăgostit a aflat că Ana făcea parte din serviciul de securitate. A fost o cruntă lovitură şi o despărţire dureroasă care, spre bucuria lui, a durat scurt. Lucrurile s-au lămurit repede şi relaţia a continuat. Cu fiece zi tânărul îndrăgostit simțea că iubita lui are acel „un nu știu cum și un nu știu ce” care îi conferea liniște sufletească, pace, armonie. Și când i-a cerut solemn mâna, Ana, toată numai lumină, i-a dat răspunsul pe care îl aștepta.

Evenimentul a fost marcat cu două  sticle de vin „Zaibăr”, varză murată şi cartofi fierţi. Martori – câteva rude apropiate. Aceasta le-a fost nunta. Erau vremuri foarte grele, dar tinerețea și dragostea îi ajuta să depășească obstacolele. Au fost niște luptători. Chemaţi la securitate când ea, când el, mereu ameninţaţi, găseau puteri să meargă cu încredere mai departe: „Au încercat s-o compromită faţă de mine. N-a trecut nici aceasta. Şi atunci ne-au spus să facem ce vrem, dar nu ne-au lăsat în pace. Cei cu indicaţiile de la partid ne mai aminteau din vreme în vreme că sunt cu ochii pe noi…”

Era între noi ceea ce fusese între Adam şi Eva înainte de a muşca din fructul oprit”

Scriitorul care luase chipul unui sfânt de pe icoană mă copleșea cu amintirile. Zicea că e pentru prima dată când vorbește cu cineva despre povestea lui de dragoste. Și povestea care părea să fie ascunsă pe vecie în mister ieșea la lumină și se așeza frumos și tulburător peste sufletul meu. Pe ici, pe colo îmi dădea amețeli, cum îmi dă și acum când scriu ascultând înregistrarea: În relaţia noastră a existat ceva mai bun, mai plăcut, mai presus decât certitudinea că eşti iubit de cel pe care îl iubeşti. Am avut tot timpul de înfruntat greutăţi, dar cu cât ne era mai greu, cu atât eram mai mulţumiţi. Sufletele ne-au fost întotdeauna pline de acel omenesc din noi, acel frumos, care nu are nevoie de sentimente exterioare în pofida tuturor răilor şi invidioşilor. La noi era un sentiment absolut deosebit. Eram oameni absolut străini ca educaţie, cultură, viziune. Ea venea formată în securitate, eu – dintr-o lume cu gândire absolut liberă. Dar era între noi ceea ce fusese între Adam şi Eva înainte de a muşca din fructul oprit şi asupra noastră n-a influenţat nicio ideologie. Am avut întotdeauna linişte sufletească. Şi am fost fideli unul faţă de altul până la sfârşit. Câte intrigi s-au făcut! Câte scrisori anonime murdare primeam şi eu şi ea! Mi se spunea că dânsa e aşa şi pe dincolo, că m-am căsătorit ca să-mi fac carieră. Doamne!  Dar câte bârfe a stârnit portretul pe care i l-a făcut Sainciuc! şi multe altele… Am rezistat la toate pentru că am avut sufletele curate, încredere unul în altul…”

(continuare în numărul următor)

The following two tabs change content below.