Evocări despre „insula naţionaliştilor”

„Parcă o văd pe Ana Volkova cum umbla prin întreprinderi şi îşi etala vânătăile provocate în Parlamentul de la Chişinău”

Imediat după ciocnirile de la Dubăsari din 2 martie 1992 a publicat în „Dnestrovkaia pravda” un articol în care a calificat ostilităţile drept o provocare ce nu va duce la nimic bun. Pentru cutezanţa pe care a avut-o, a fost vizitat la catedră de nişte gardişti ce l-au invitat să părăsească instituţia în care a predat aproximativ 30 de ani. „Ei bine, ce am voie să iau de aici?” („Aveam nişte suporturi de curs în grafie latină.”) „Nimic. Aceasta este proprietatea rmn”, i-au răspuns cu aplomb leprele lui Smirnov.

levintaUlterior, un prieten din miliţie i-a spus că va fi arestat, de aceea să plece cât mai curând posibil de la Tiraspol. „Eu credeam că e o farsă. Cu toate acestea, la 19 iunie 1992, mi-am luat soţia şi am venit la Chişinău, la soră-mea, cu mâinile goale. Îmi lăsasem chiar şi copiii acolo. Pe valul entuziasmului de la Chişinău, credeam că separatismul va sucomba în câteva zile şi voi reveni acasă cât mai repede. Însă, din nefericire, nu a fost să fie. În aceeaşi seară, am fost vizitat pe la 9 de… nişte studenţi de la frecvență redusă (râde). Erau nişte gardişti trimişi să mă aresteze. Copiii mei le-au spus că sunt lipsă, astfel am scăpat de temniţă”, este capătul unei lupte la propriu şi al unui vis al profesorului Ştefan Levinţa de la Universitatea din Tiraspol, de altfel, ca şi al multor profesori ai acestei instituţii de învăţământ superior evacuată la Chişinău.

„Credeam că e o farsă”

Profesorul Ştefan Levinţa este originar din Chiperceni, Orhei. După şcoala medie din acelaşi sat, şi-a făcut studiile la Facultatea de Istorie şi Drept a Universităţii din Chişinău. „A fost o perioadă de privaţiuni. Eram cel mai frecvent oaspete la gară, la descărcat vagoane. Banii câştigaţi la gară, cartofii şi cepele de acasă au fost hrana mea în cei cinci ani de facultate”, îşi aminteşte profesorul. Păstrează o amintire frumoasă despre profesorii Starojuk, Munteanu şi Enghelgard, însă, în acelaşi timp, vorbeşte cu umor despre „superficiali” alde Brîseakin, „la care nu trebuia să-ţi iasă din cap să-i spui din Lenin la fiecare enunţ, altfel nu aveai cum să iei bursă”.

„În 1989, am făcut rost de un tricolor arborat de către actorul Ştefan Ciobanu pe edificiul teatrului din Tiraspol. Şi ca să nu se atingă nimeni de el, Ştefan a scris pe o tablă că clădirea e minată. Umblau geniştii forfota, iar noi îi priveam din blocul de vizavi al institutului.”

În 1963, după absolvirea facultăţii, a fost repartizat la Institutul Pedagogic din Tiraspol, „am avut noroc de Nicolae Mihai, un profesor foarte bun, care m-a preîntâmpinat din start că voi avea un anturaj ostil”. Avea să afle că, pentru a fi profesor de filozofie, trebuia să ştie pe de rost operele lui Marx, Engels şi Lenin, ceea ce citise el până atunci din istoria filozofiei – Socrate, Platon, Aristotel, Kant, Hegel – conta mai puţin. „Sverdlov Mihail Abramovici, şeful catedrei, mi-a spus: ‚Tovarăşe Levinţa, dacă îl veţi şti pe Lenin, ca pe numele dumitale, lucrările fundamentale ale lui Marx şi Engels, puteţi considera că sunteţi filozof’. Era o corvoadă de nesuportat pentru mine, deoarece, în afară de Lenin, trebuia să citeşti ‚operele’ altor ‚clasici’ precum Hruşciov şi Brejnev. Una era să citeşti această maculatură, însă şi mai neplăcut era să îi obligi pe studenţi să însuşească aceste aberaţii.”

„Gheorghe Ghimpu, un om de o cumsecădenie rară”

A urmat stagiul de doctorat, după care, în 1973, a revenit la Tiraspol. „Începuseră schimbările, se permitea să predăm în limba română. Însă cel mai important pentru mine era că plecase Sverdlov şi rămase Mihai, un promotor al ideilor naţionale, idei care se manifestau şi la Tiraspol.” „Trebuie să subliniez că eram şi noi acolo, la Tiraspol, un grup ce susţinea noile schimbări, ce ţinea la valorile naţionale. Revenisem la universitate la un an de la arestarea lui Gheorghe Ghimpu, un om de o cumsecădenie rară. Era prodecan la Facultatea de Fizică şi Matematică, era respectat atât de ruşi, cât şi de moldoveni pentru ideile pe care le spunea deschis tututor, că trebuie să fie respectată demnitatea fiecărui om, indiferent de naţionalitate. Ruşii din cadrul universităţii îl respectau, îi spuneau Jora Ghimpu. Vreau să vă spun că Gheorghe ştia ce face şi o făcea cu o consecvenţă extraordinară. Naţionalismul care i s-a imputat nu avea niciun temei, el lupta pentru respectarea demnităţii noastre naţionale în egală măsură cu a celorlalte naţiuni”, precizează Levinţa.

„Da’ nu mi-am dat seama, tovarăşe Petrik”

În decursul a opt ani, a fost căpitanul echipei studenţeşti de TVC, era alături de studenţi şi simţea pulsul lor. În cadrul concursurilor nu putea să nu abordeze conţinuturile disciplinelor universitare, fapt pentru care era convocat la comitetul orăşenesc de pardid, la bine-cunoscutul Petrik, ca să asculte ameninţările acestuia. „Am evitat de fiecare dată penalizările, făcând-o pe prostul: ‚Da’ nu mi-am dat seama, tovarăşe Petrik. Voi face ca să nu se mai întâmple acest lucru’. Simularea mea a avut succes până când l-am scos din răbdări şi mi-a spus pe şleau că mă va chema la birou: ‚Ştii dumitale ce se întâmplă acolo?!’, îmi dădea el de înţeles.” Astfel, la mijlocul anilor ’80, Institutul Pedagogic din Tiraspol a devenit un centru de răspândire a ideilor naţionale şi democratice numit de către cei impregnaţi de comunism şi şovini „insula naţionaliştilor”. Profesorii institutului publicau în presa locală diverse articole în care încercau să convingă rusofonii despre faptul că instalarea în drepturi a limbii moldoveneşti şi suprimarea dogmelor comuniste nu va duce sub nicio formă la discriminarea lor. În această perioadă, profesorul Ştefan Levinţa devine unul dintre animatorii acestei campanii.

A publicat printre primii texte în grafie latină la Tiraspol

A fost unul dintre primii colaboratori ai ziarelor din stânga Nistrului care a scris texte în grafie latină. „Scriam articole de atitudine şi îi îndemnam pe colegi să le semneze, pentru a crea impresia că ideile pentru care militam reprezintă valori pentru care lupta întreaga comunitate universitară.” Sub influenţa entuziasmului de la Chişinău, a început să organizeze acţiuni similare la Tiraspol, uitând probabil uneori unde se află, însă asumându-şi întotdeauna riscul. „În 1989, am făcut rost de un tricolor arborat de către actorul Ştefan Ciobanu pe edificiul teatrului din Tiraspol. Şi ca să nu se atingă nimeni de el, Ştefan a scris pe o tablă că clădirea e minată. Umblau geniştii forfota, iar noi îi priveam din blocul de vizavi al institutului.”
În plus, în cadrul universităţii îşi ţinea şedinţele frontul popular, al cărui preşedinte era Ilie Ilaşcu. „Şedinţele erau organizate în laboratorul de fizică al lui Ştefan Urâtu. Şi deoarece ştiam că aveam trădători, Urâtu era responsabil să curăţe urmele. Gardiştii se apucaseră de institut, ne organizau provocări, veneau prin cămin, ne suspectau că aveam armament. Eu şi actualul rector, Calmuţchi, îi însoţeam deseori în astfel de raiduri, pentru a-i supraveghea ca să nu ne bage ceva suspect.”

La întrebarea mea, pe ce sprijin se baza când participa la asemenea acţiuni, îmi răspunde: „Simţeam un anumit sprijin, chiar şi Snegur a fost la Tiraspol. A susţinut un discurs în centrul oraşului, drept că după aceea l-a apucat inima”. Structura care avea drept obiectiv să organizeze provocări era Uniunea colectivelor de muncă, formată de Moscova, în toate oraşele din stânga Nistrului. Aceasta forma în cadrul întreprinderilor aşa-numitele „gărzi”. „Moscova a aranjat binişor lucrurile dinainte”, insistă profesorul.

Moscova dirija binişor lucrurile

Impută Chişinăului incapacitatea pe care a avut-o în gestionarea situaţiei din Transnistria şi lipsa de viziune. Consideră că s-a comis o mare greşeală în atitudinea romanticilor de la Chişinău faţă de deputaţii din stânga Nistrului. „Parcă o văd pe Ana Volkova cum umbla prin întreprinderi şi îşi etala vânătăile provocate în Parlamentul de la Chişinău: ‚Iată cum se poartă moldovenii cu noi, pentru că vrem să trăim pe vechi. Ei vor să se unească cu România şi să ne ia pe noi cu ei’. Dacă s-ar fi acţionat cu prudenţă, lucrurile s-ar fi tărăgănat şi, astfel, ar fi fost timp pentru organizare”, susţine profesorul Levinţa.