EUROGRAME // Reflecţii poloneze

Igor Nagacevschi, 

Am regretat întotdeauna că nu i-a trecut nimănui prin cap ideea să inaugureze, măcar la facultăţile de istorie şi de filologie, catedre unde s-ar fi studiat, fie şi facultativ, la alegerea studenţilor celor mai dedicaţi, limbile popoarelor cu care românii au avut de a face de-a lungul timpului. Latina şi slava veche, turca, germana sau maghiara, ucraineana sau poloneza.

Despre rusă, nu zic nimic. O ştim, poate mai bine decât ar trebui. Arhivele vecinilor ar fi devenit astfel mai accesibile, iar faptele Istoriei, această ladă cu vechi buclucuri, s-ar descâlci mult mai uşor. Străluminate din toate părţile, am înainta printre ele ca prin nişte coridoare de oglinzi. Am avea, de asemenea, o istorie mult mai plină, în care lucrurile pe care noi le ştim despre noi ar fi echilibrate şi nuanţate de ceea ce cunosc şi cred străinii despre români.

Din modestele mele lecturi în tematica polonă, am remarcat  studiile lui Nicolae Enciu privind polonezii din Basarabia, care citează direct surse poloneze, precum şi teza de doctorat a lui Victor Damian despre hătmăniile din Ucraina în vremea celei de a treia înscăunări a lui Duca Vodă la Iaşi (1678-1684), când acesta se intitula „Domn al Moldovei şi al Ucrainei”. Acum mai bine de un deceniu, cu sprijinul comunităţii polonezilor din Bălţi, a apărut în rusă, tradusă din poloneză, o istorie a relaţiilor moldo-poloneze în Evul Mediu, cu titlul „Aventuri moldave”. O carte care şochează, cu idei pe care adeseori le accepţi cu greu. Căci multe şi de toate au existat în aceste legături: a existat şi scena umilirii lui Ştefan cel Mare în momentul când acesta accepta vasalitatea poloneză, dar şi Dumbrava Roşie. Au existat de asemenea copiii de boieri moldoveni care, după ce au învăţat în scoli poloneze, s-au lămurit definitiv asupra latinităţii limbii şi a seminţiei lor, fixând aceste cunoştinţe, cu mult înaintea şcolii ardelene, în cronicile lor; a existat figura uriaşă a luminătorului Petru Movilă, şi el în mare parte un rod al şcolii poloneze. Cu toate acestea, gândul-cheie ce se desprinde din această lucrare este că atât Polonia, cât şi Ţara Moldovei, au comis o greşeală strategică: în faţa unor pericole majore, n-au cooperat, nu s-au aliat, s-au lăsat prinse în lupte ruinătoare, care până la urmă au făcut ca Polonia să pice de pe hartă, iar Moldova să fie ciopârţită şi înrobită. O idee ce mi se pare şi astăzi de o arzătoare actualitate.

A venit însă anul 1918, anul libertăţii popoarelor. Acum un veac, la 11 noiembrie, Polonia îşi redobândea independenţa, după 123 de ani în care a fost împărţită între Rusia, Prusia şi Austro-Ungaria. Peste câteva săptămâni, la 1 decembrie, se împlinea şi visul secular al românilor. România Mare devenea un fapt împlinit. Se realiza astfel şi dorinţa, exprimată ceva mai înainte, la 27 martie 1918, de Felix Dudkiewicz, deputat în Sfatul Ţării, reprezentant al Comitetului naţional al polonezilor din Basarabia.

Iată discursul său: „Regret foarte mult că în această zi solemnă pentru populaţia moldovenească eu trebuie să vorbesc în limba rusă, care a fost simbolul împilării atât a naţiunii moldoveneşti, cât şi a celei poloneze: limba moldovenească n-o cunosc, iar pe cea poloneză nu o vor putea înţelege moldovenii.

În această zi măreaţă, salut călduros nefericitul, şi, în acelaşi timp, fericitul popor moldovenesc frate, care poate să se unească cu poporul românesc legat prin sânge.

În numele poporului polonez, susţin întru totul unirea Basarabiei cu România, aşa cum o doresc moldovenii, locuitorii băştinaşi ai acestei ţări.”.

Nicolaus Copernicus, Frederic Chopin, Papa Ioan Paul al II-lea, Lech Walesa

Ei bine, Polonia este astăzi o ţară liberă şi mândră, integrată în concertul naţiunilor Europei, membru NATO şi lider regional în estul european. Polonezii n-au hrănit nicicând speranţe goale, au ştiut mereu că viitorul lor creşte din trecut. Polonezii, care n-au avut niciodată ţari, ci au trăit într-o republică aristocratică, apoi democratică, au înţeles o dată şi pentru totdeauna că Rusia este un imperiu incorigibil. Care în cele din urmă se va sfârşi, după cum spunea vrednica de aducere-aminte Valeria Novodvorskaia, când hotarele ruseşti vor coincide cu şoseaua de centură a Moscovei.

Noi însă, un ciot de ţară, ne ducem zilele într-un ţarc deghizat într-o independenţă hibridă, întemeiată pe un dublu sau triplu separatism, sărăciţi, ţinuţi în ignoranţă, conduşi de o burghezie compradoră, hrăpăreaţă şi cinică. Rusificarea de pâslă continuă ca în vremurile de altădată, iar o minoritate imperială, de cinci-şase procente, ne impune limba împilării, modul de viaţă şi etica Mordorului.

Nu înţeleg deloc, la ce mai trage nădejde moldoveanul?! De parcă ar coborî dintr-o poezie de Matei Donici, general în armata rusă, primul preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc, deputat şi el în Sfatul Ţării: „Căci soarta me a prepus / Să mă fac pe-aicea Rus, / Să mă fac eu porcotină / Şi de-a Rusului scatină”.

Nu-mi pot lămuri această nepăsare, acest fatalism! Poate doar printr-o cugetare a unui neamţ, filozoful Hans-Georg Gadamer, care zice: „Chiar şi atunci când propria noastră patrie, pe care nu am părăsit-o niciodată, este desfigurată până a ne deveni străină, la sfârşit putem trăi doar potrivit aforismului nădejdii şi al făgăduinţei: et illud transit, adică „va trece şi asta”.

Din păcate, pramatia de hrenova & Ko nu va pricepe acest lucru niciodată. E necesar să ai un adânc fond de mârlănie, pentru a-i înţelege pe ruşi.

Noi, basarabenii români, înţelegem acest lucru.

 

Igor Nagacevschi,

22 noiembrie 2018

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău