Eugeniu Coşeriu şi Şcoala lingvistică de la Tübingen (III)

Într-un interviu acordat dlui E. Munteanu, profesor la Universitatea „A. I. Cuza”  din Iaşi, Eugeniu Coşeriu afirma că orice şcoală ştiinţifică autentică porneşte de la preluarea şi dezvoltarea originală a unor intuiţii, a unor sugestii / gânduri embrionare din tradiţia lingvistică (Cronica, 1992). În acest context, „sâmburele”  generator din care s-a dezvoltat Şcoala lingvistică de la Tübingen, întemeiată de E. Coşeriu, îl constituie ideea importanţei studiului integral al limbajului ca activitate fundamentală a fiinţei umane. Acest gând originar a apărut într-un moment când ştiinţa lingvisticii pe plan european abia se desprindea din criza structuralistă şi se îndrepta spre o nouă viziune asupra limbajului, adică în anii 60-70 ai secolului XX. Discipolii adunaţi în jurul lui E. Coşeriu au întrezărit în acei ani de început şi au adoptat, ca temei de credinţă comun, necesitatea şi posibilitatea unei noi perspective: limba, văzută ca sistem (langue) constituie doar o parte din obiectul de studiu al lingvisticii şi se situează la palierul al doilea al limbajului. E. Coşeriu propusese deja în Determinación y entorno (1955-1956) o schimbare de paradigmă: trebuie să ne situăm pe terenul vorbirii pentru a abstrage limba ca sistem şi pentru a integra şi celelalte aspecte: determinările vorbirii în general, indiferent de limbă şi circumstanţele în care se desfăşoară actul lingvistic propriu-zis ca palier specific de structurare a limbajului.

Această nouă orientare conceptuală şi metodologică – precizează Mircea Borcilă, cel mai acut exeget al operei lui E. Coşeriu – apare astfel legitimată printr-un puternic demers teoretic şi prin înţelegerea aprofundată, realistă şi integrală a tuturor aspectelor limbajului. Atât Maestrul, Eugeniu Coşeriu, cât şi discipolii săi, astăzi profesori şi cercetători la cele mai prestigioase universităţi din Germania, Spania, Italia şi în alte ţări, s-au angajat din capul locului în acest demers integrator, căci pe lângă planul limbilor istorice, explorat de structuralişti, apar recuperate şi celelalte două planuri ale limbajului — planul universal care corespunde vorbirii în general şi cel particular care cuprinde discursul sau textul (cf. E. Coseriu, Sprachkompetenz. Grundzüge der Theorie des Sprechens, 2007).

Discipolii despre E. Coşeriu

„Eugenio Coseriu a fait école. Ceux qui font partie de l’école et qui ont fait, sous les yeux critiques, mais bienveillants du maître,  les premiers pas dans la linguistique, se félicitent d’avoir été à bonne école. E. Coseriu a su garder cette fraîcheur d’idées et cette largeur de vues qui font impression sur son interlocuteur comme sur son auditeur et sur son lecteur”.         

Parafrazându-l pe Harald Thun, autorul citatului de mai sus, profesor la Universitatea din Kiel, Germania, cei care au studiat cu Eugeniu Coşeriu, făcând primii paşi în lingvistică sub îndrumarea sa, se consideră nişte privilegiaţi ai sorţii.

Într-o manieră similară se exprimă şi mulţi alţi discipoli coşerieni. Bunăoară, Prof. Horst Gekeler de la Universitatea din Munster, Germania, mărturisea că de la bun început E. Coşeriu a fost înconjurat de tineri foarte bine pregătiţi, cărora le-a insuflat pasiunea pentru lingvistică. Iar dl Gunter Narr, directorul editurii Narr din Tübingen, îşi aminteşte că atunci când Eugeniu Coşeriu a sosit la Universitatea din Tübingen, în 1963, după un lung periplu în America de Sud, la Universitatea din Montevideo, Uruguyai, el avea la activ câteva semestre, învăţând cu alţi profesori. În comparaţie cu aceştia, „Prof. E. Coşeriu ne-a impresionat de la bun început printr-o viziune proaspătă asupra lingvisticii. La cursurile sale aflam noutăţile de ultimă oră din lingvistica romanică. Spre deosebire de profesorii noştri, Coşeriu se referea la tot ce se întâmplă din punct de vedere teoretic şi conceptual în lingvistică în general, lărgindu-ne astfel în mod considerabil orizontul. În plus, ţinea prelegeri în cele mai diverse limbi, aspect care, de asemenea, ne-a impresionat foarte mult. În aceeaşi săptămână avea un curs de franceză veche sau romană, unul de istorie a limbii spaniole sau catalană, altul de italiană sau de portugheză şi, de fiecare dată, în limbile respective. (…) Nu întâmplător, foarte repede s-a răspândit vestea în toată Germania că la Universitatea din Tübingen a sosit un profesor străin, de origine română, care e un mare lingvist şi un mare romanist” („Limba romană”, 2011, nr. 3-6).

Aerul proaspăt pe care îl aducea teoria lui E. Coşeriu, dar şi felul său inedit de predare au determinat un fenomen interesant: „migrarea” spre Tübingen a multor studenţi de la alte centre universitare din Germania, Spania, Italia, Franţa etc. pentru a putea studia cu Profesorul de origine romană. Nelson Cartagena şi Olga Mori l-au urmat pe E. Coşeriu din Chile şi Argentina doar ca să poată face doctoratul sub îndrumarea sa.

Rudolf Windisch a abandonat Universitatea din Bonn, Jürgen Trabant s-a transferat de la Universitatea din Berlin, Brigitte Schlieben-Lange a renunţat la Universitatea din München doar pentru a veni la Tübingen ca să poată studia cu E. Coşeriu.

Dincolo de nivelul teoretic al prelegerilor şi metoda interactivă de predare, cursurile şi seminariile lui Coşeriu erau atractive şi incitante. Maestrul colabora la propriu cu studenţii săi, întrebându-i ce teme li se par mai interesante pentru a fi abordate la cursuri.

Discipolii, la rândul lor, au învăţat de la Coşeriu mult mai mult decât fundamentele ştiinţei limbajului sau distincţiile metodologice inerente disciplinei. Ei au învăţat un mod de a fi şi un mod de a gândi.

În interviul pe care i l-am solicitat dlui Johannes Kabatek, Profesor la Universitatea din Tübingen, directorul Arhivei „Eugeniu Coşeriu”, îl rugam să-l caracterizeze cât mai laconic pe Maestrul său. J. Kabatek a sintetizat această caracterizare în trei termeni: memorie, logică şi putere de muncă.

Cât priveşte prima calitate, J. Kabatek mărturiseşte: „E. Coşeriu avea o memorie extraordinară, ceea ce era un dar dumnezeiesc, moştenit genetic, dar şi o consecinţă a antrenamentului. Cea mai mare parte a memoriei sale trebuie să o fi „ocupat” textele în foarte multe limbi. Aşa cum ştim, îi plăcea să vorbească în diverse limbi şi se delecta atunci când mergeam prin facultate vorbind spaniola sau germana, iar el se oprea pe coridor să mai schimbe două vorbe cu cineva în rusă, să facă vreun comentariu în suedeză sau să converseze în croată cu chelnerul de la restaurantul unde luam prânzul pe atunci… Coşeriu recita impecabil poezie în cehă, suedeză, greacă, sârbo-croată, catalană, engleză, ca să nu mai menţionăm germana, franceza, spaniola, italiana şi româna, şi fragmente întregi din povestiri şi romane”.

Referitor la cea de-a doua trăsătură, „Coşeriu avea o mare capacitate de ordine şi de abstractizare, care poate fi rezumată sub titlul de logică, dar în sensul de dialectică aproape medievală, care, în procesul de realizare şi prezentare, era combinată cu o cunoaştere profundă a principiilor retoricii învăţate încă în trecutul său românesc. O retorică aflată mereu în serviciul unei prezentări clare a gândirii şi a unui dispreţ profund faţă de cei care dau prioritate modalităţii de a spune, în loc de ceea ce spun. Toate studiile coşeriene sunt structurate clar şi ordonat, la fel şi discursurile, notiţele sale de curs, absolut toate textele sale au o logică impecabilă”.

Kabatek precizează că primele două virtuţi – memoria infailibilă şi capacitatea logică – constituie deja nişte premise rar întâlnite care ar putea fi de la sine fundamentul unei vieţi comode, deoarece cel care are astfel de daruri, cu un mic efort, poate obţine un mare succes în orice domeniu. Ceea ce e specific însă „marelui impact coşerian în domeniul ştiinţei şi al culturii, în general, derivă dintr-un al treilea termen, din forţa sa de muncă”. Profesorul de la Tübingen care a stat foarte mulţi ani în preajma lui E. Coşeriu consideră că exista ceva aproape suprauman în felul lui Coşeriu de a lucra continuu, fără să facă vreo pauză. Nu era vorba de o căutare faustiană a ceva nemaiîntâlnit, ci mai curând de faptul de a împlini o sarcină, de a finaliza construcţia unui edificiu teoretic, de a duce la bun sfârşit un proiect cu deplina conştiinţă a importanţei acestei meniri.

În viziunea lui J. Kabatek, ceea ce a făcut din Coşeriu ceva atât de unic a fost tocmai îmbinarea rarisimă a acestor trei caracteristici. „Nu-i exclus să existe persoane cu o memorie asemănătoare cu cea a lui Coşeriu sau persoane capabile să gândească la fel ca el sau chiar cu o capacitate de muncă similară. Însă e destul de rar să întâlneşti pe cineva care să prezinte toate aceste trei dimensiuni simultan. Or, tocmai asta a făcut din Coşeriu ceva special, ceva extraordinar, care a avut un mare impact în domeniul ştiinţei.(…). Trebuie deci să fi existat un fond genetic foarte bun, foarte rodnic, o inteligenţă impresionantă, un mare creier uman. Însă, de asemenea, a existat ceva care a motivat toate acestea şi anume ardoarea de a se modela pe sine însuşi, o ardoare care venea deja din copilărie, din timpurile acelui elev dintr-o şcoală îndepărtată din Mihăileni, care avea convingerea că poate deveni cineva prin propriile forţe” („Contrafort”, 2006, nr. 11-12).

Ca succesor direct al lui E. Coşeriu la Universitatea din Tübingen, J. Kabatek ca şi când ar afirma în numele tuturor: „Putem fi mulţumiţi de marele edificiu teoretic, de viziunea clară asupra lucrurilor pe care ne-a oferit-o Eugeniu Coşeriu. Noi, discipolii săi, avem obligaţia morală de a-i continua opera, conservând memoria sa şi aplicând puterea sa de muncă, aşa cum el ne-a învăţat”.

Eugenia BOJOGA

The following two tabs change content below.