Eugenia Bojoga: Limba noastră cea de toate zilele

În celebra sa conferinţă Qu’est-ce qu’une nation? (1882),  Ernst Renan afirma că existenţa unei naţiuni înseamnă un plebiscit de zi cu zi al celor care fac parte din ea.

Ştiu că suntem prinşi cu toţii în vârtejul vieţii cotidiene, ocupaţi cu o sumedenie de treburi, şi totuşi e bine ca  fiecare dintre noi să se întrebe din când în când ce limbă vorbeşte şi cum o vorbeşte. Nu mă refer doar la registrul academic al filologilor şi al scriitorilor, ci la limba cotidiană a noastră a tuturor: a medicului, a profesorului de liceu, a inginerului, a operatorului de telefonie mobilă, a elevului de şcoală, a taximetristului, a poliţistului, a vânzătorului din piaţă ş.a. m.d.

Limba cultă şi pentru agricultori

Cunoaşterea limbii culte, literare, de către toţi cetăţenii a constituit o preocupare serioasă pentru toate statele europene moderne. Pentru prima dată în mod clar obligaţia cetăţenilor de a vorbi nivelul cult al limbii lor materne – pe lângă propriul grai local – a fost postulată în timpul revoluţiei franceze din 1789.

În Franţa revoluţionară, pescarul din Bretagne, viticultorul din Alsacia, artizanul din Provence au început să înveţe limba cultă, literară, pe lângă dialectul breton, alsacian sau provensal pe care le vorbeau în mediul lor local. Ei au conştientizat atunci că nu doar notarul sau vraciul, preotul sau învăţătorul trebuie să vorbească registrul literar al limbii franceze, ci toţi cetăţenii noii republicii proaspăt înfiinţate.

De altfel, problema limbilor naţionale devine una din marile preocupări ale Europei Occidentale începând cu această perioadă, adică de la sf. sec. al XVIII-lea, ca să fie predominantă pe tot parcursul sec. al XIX-lea, denumit şi secol al naţionalităţilor. Până atunci, ne spun specialiştii, pentru monarhi nu prea contase ce limbă vorbesc supuşii lor. Deşi, trebuie să amintim că monarhia franceză impusese de timpuriu limba franceză în actele administrative, susţinuse creaţia literară şi ştiinţifică în această limbă şi înfiinţase, în 1635, Academia franceză care trebuia să se ocupe de puritatea limbii şi de perpetuarea gloriei sale. Cu toate acestea, până atunci suveranii Franţei nu considerase util să răspândească franceza în rândul întregii populaţii. Odată cu revoluţia însă şi cu proclamarea Republicii, optica se schimbă: dacă pentru supuşi folosirea „limbii regelui” era o chestiune de educaţie ori de liberă alegere, pentru cetăţeni în schimb, folosirea limbii naţionale devine o obligaţie. Astfel, cetăţenii au înţeles că pe de-asupra graiului lor local – care le servea ca mijloc de comunicare în propria lor provincie –, ei trebuiau să-şi însuşească şi limba literară. În felul acesta, apare conştiinţa că limba naţională se află deasupra exprimărilor individuale şi că ea nu înlocuieşte acest mozaic de exprimări locale, ci se situează deasupra acestora fiind ca un fel de indiciu comun al locuitorilor din toate provinciile. De aceea „caietul de sarcini” al cetăţenilor avea să conţină ca prim obiectiv cultivarea limbii. Limba literară trebuia învăţată, asimilată pentru a se realiza coeziunea naţională.

Responsabilitate civică

Revenind la problemele noastre, putem constata că noi n-am beneficiat de o experienţă formativă şi de o educaţie lingvistică asemenea statelor occidentale. La noi a spus cu voce tare că cetăţenii autohtoni nu cunosc nivelul literar al limbii Valentin Mândâcanu, abia în preajma evenimentelor din 1989. Curajosul lingvist mai declara atunci că limba română din Basarabia este poluată cu rusisme, că nu este întrebuinţată în sfera publică, pe scurt, că se află în stare gravă. În ce priveşte „limba moldovenească”, întreaga strategie de elaborare a sa a constat în transformarea unui grai arhaic, plin de cuvinte ruseşti şi ucraineşti, vorbit în Transnistria – adică la periferia cea mai îndepărtată a limbii române comune –, în limbă literară, fiind prezentat comunităţii ca o altă limbă, diferită de cea română. Însă, ne spune Eugeniu Coşeriu, compararea acestui grai – popular şi rudimentar, ridicat la rang de limbă literară de ideologii regimului – cu limba literară din România a constituit un demers ilegitim din punct de vedere lingvistic, deoarece român (românesc) şi moldovean (moldovenesc) nu sunt termeni de acelaşi rang semantic. Moldovean, moldovenesc se află la nivelul termenilor muntean, oltean, bănăţean, maramureşean, pe când român / românesc e termenul general pentru toată limba română comună şi literară.

Stăpânirea nivelului literar al limbii dincolo de registrul familiar, colocvial, care este graiul moldovenesc cu toate particularităţile sale (palatalizări, reducerea vocalelor, transformarea lui i în î şi alte fenomene specifice), ţine de datoria fiecărui cetăţean al R. Moldova. A vorbi corect limba ta maternă înseamnă a-ţi asuma responsabilitatea ta de cetăţean, înseamnă a avea o grijă deosebită pentru ceea ce spui şi cum spui.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău