Eugen Doga la Ateneul Român

 

Ce fel de concert poate să dea la Ateneul Român din Bucureşti un romantic incurabil ca Eugen Doga dacă nu unul în care pasiunile, frustrările, decepţiile şi visele vieţii sale să poată să mişte şi să emoţioneze o sală de spectacol, una pe care el însuşi a numit-o, în interviurile sale, „simbol naţional” ce devine „punctul culminant” al carierei sale?

Transnistrean îndrăgostit de Eminescu încă la vîrsta primei iubiri şi compozitor rus, la Moscova, cu o biografie spectaculoasă, apreciată de ruşi cu numeroase distincţii, printre care medalia „Za userdie vo blago otecestva” (2004) şi ordinul „Petr I” (2006), maestru cu opere incluse în Patrimoniul UNESCO (celebrul său Vals din filmul lui Emil Loteanu), şi preţuit de americani care îl numesc „Omul mileniului”  (medalia de aur a SUA, 1998), el revine, după cinci ani, la Ateneu cu inocenţa şi bucuria unui artist de notorietate care se vrea cunoscut şi adoptat, în sfîrşit, şi acasă. Curios dacă nu simptomatic pentru o somitate care, după ce susţine cîteva concerte aniversare cu muzica sa la Moscova, Volgograd, Kursk şi Chişinău, şi-a dorit o „Toamnă romantică” la Bucureşti.

 

„Aici a coborît Luceafărul, poate chiar şi pentru mine…”

 

Din chiar primul tuşeu al orchestrei favorizat de muzica la baletul „Luceafărul”, pasiunile care se dezlănţuie tutti, jocul luminilor şi al umbrelor, sau solo-ul viorii ce se ridică deasupra disonanţelor (destinului?), sau fervoarea şi generozitatea melodică sublimînd drama iubirii neîmplinite – toate şi fiecare în parte nu lăsau nicio îndoială că autorul ei este el, romanticul şi modernul (şi ce minunat sunau corurile şi soliştii într-o partitură de balet!) Eugen Doga. Cel ce făcea lumină în Cugetările sale asupra esenţei lucrurilor: „Eu aparţin spaţiului românesc, îmi iubesc Moldova, creez pentru binele ei şi nu am fost niciodată tentat să renunţ la ea nici măcar pentru un colţ de Rai, fiindcă aici a coborît Luceafărul, poate chiar şi pentru mine…” *

 

Maestrul a avut întotdeauna harul să compatibilizeze, să facă pace între genul „greu”, academic, şi cel uşor, să dezlănţuie orchestra simfonică pe fundalul percuţiei moderne ori să aducă vocile sopranei, tenorului şi ale corului în baletul „Luceafărul”, ori să lanseze, într-o vocaliză, un joc dintre „muzicuţa” sa cu clape şi o voce de soprană – în toate acestea fiind accesibil fără să fie facil şi fiind spectaculos fără să fie de suprafaţă. L-am regăsit şi în această „Toamna romantică”, un concert din noile sale romanţe şi lieduri, avîndu-i pe Eminescu şi Veronica Micle în „Dialogurile dragostei”, dar şi din vechile sale piese, Sonetul sau Pîrîiaşul, sau Cascada de Paris, sau Paşii cunoscuţi de care nici el, nici noi nu ne putem despărţi niciodată; din ritmurile latino-americane, cuprinse în iureşul masivelor dezvoltări simfonice (baletul „Venancia” montat în Rusia), din cîntecele şi melodiile, a căror frumuseţe şi respiraţie generoasă poartă marca inconfundabilă  „stil Doga”. El a combinat un program în care s-a cîntat şi în rusă (buchetul de flori al Ambasadei Federaţiei Ruse pentru soprana estoniană a fost prompt), şi în engleză (surpriză: Paula Seling aduce pe scena academică microfonul), dar regina serii a fost, la ea acasă, limba lui Eminescu.

 

Ateneul Român, pămîntul făgăduinţei 

 

Mereu diferit şi mereu acelaşi, multisonic şi cosmopolit, el i-a apropiat şi i-a făcut să aplaude, solidar şi înfocat, şi pe spectatorii Ateneului, majoritatea basarabeni veniţi de la Chişinău, ori basarabeni stabiliţi în România, care şi-au adus la concert şi prietenii, şi prietenii prietenilor lor. Deşi firea maestrului, pe cît de conciliantă pe atît de acaparatoare, a vrut întotdeauna să cucerească un public nou, „publicul de peste pîrîiaş”, cum spune el în interviuri, „pămîntul făgăduinţei” fiind pentru el un orizont ce i-a părut mereu că se apropie-îndepărtează în timp fără să poată vreodată să-l atingă.

 

Sentimental şi sincer pînă la lacrimi, transpus în frumuseţea şi lumina melodiilor sale pulsînd în metrul clasic al romanţei sau în ritmul agitat al vieţii moderne, el şi-a încredinţat de data aceasta opera în special unor tineri interpreţi, care au profitat din plin de şansa, unică în felul ei, de a se lansa pe o scenă internaţională de un asemenea calibru. Printre ei, Mariana Bulicanu, vocea lejeră şi diafană, aproape aeriană a Cătălinei, în „Luceafărul”, şi reîncarnarea tristeţii Veronicăi Micle, apoi glasul consistent, cu inflexiuni dramatice, zbuciumîndu-se în mrejele pasiunilor romantice, al Olgăi Busuioc – soprane ce mai aveau şi ceva din misterul şi magia frumuseţii ce se pliau perfect pe melodiile lui Doga; sau gestul elegant al dirijorului Dumitru Cîrciumaru, la pupitrul Orchestrei simfonice a Radioteleviziunii de la Chişinău, alţi tineri interpreţi care, la rîndul lor, l-au lansat pe un Eugen Doga tînăr, îndrăgostit de viaţă şi de scenă, care, zice el, e de genul feminin şi e creată pentru a fi iubită, ca şi femeia.

 

Autor de muzică clasică uşoară, alături de Paul Mauriat

 

În lipsa unui impresar, concertul lui Eugen Doga de la Ateneu a beneficiat de un aparat organizatoric pus în funcţiune de entuziasmul unor admiratori, iar printre ei, dna Ambasador Iuliana Gorea Costin, de sponsori generoşi, ONG-uri, redactori, ziarişti şi telejurnalişti, de Primăria Chişinău, care a mai editat şi cîteva CD-uri, de Ambasada Republicii Moldova la Bucureşti şi pînă la Guvernul României. Gesturi generoase şi devotate pe care maestrul le-a meritat din plin! Deşi autorul „Luceafărului” şi al unei opere extinse pe genuri de proporţii (compoziţii vocal-simfonice, trei balete, o simfonie), lucrări camerale (cinci cvartete, numeroase piese instrumentale şi vocale), muzică de teatru şi film (la peste 200 de titluri), cîntece, valsuri şi tangouri (în „Colecţia de aur a discurilor compact”, Eugen Doga figurează, alături de Paul Mauriat, la capitolul „Muzică clasică uşoară”), oare pentru un asemenea patrimoniu ar fi fost suficient doar un concert aniversar o dată la cinci ani? Prezent în Antologia „Compozitorii secolului XX” printre 62 de nume notorii (Sankt Petersburg, 2001), destinul şi nu numai ordinea alfabetică oferindu-i locul alături de George Enescu, o invitaţie la „George Enescu” Festival nu ar fi fost un loc la fel de onorabil?

 

Retorice, întrebările nu au răspuns. Au doar amintirea „Toamnei romantice” de la Ateneul Român, a unui concert care a adus în scenă un artist fericit la cei 75 de ani împliniţi, amintirea sopranei, în final, ce exalta pătimaş tristeţea despărţirii, un Adio… dezlocuit însă de tonul şi energia optimismului său invincibil, al pasiunii de a crea şi a fascina, cuprinzîndu-ne în Valsul speranţei şi al dorurilor sale neîmplinite.

                                                                     Rodica Iuncu

 

 

*Notă: Citat extras din cartea recent apărută „Eugen Doga: Muzica este prima şi ultima mea iubire” de Luminiţa Dumbrăveanu (Ed. Prut Internaţional), o carte-documentar, inspirată din viaţa compozitorului şi epoca sa, şi un periplu fascinant, întreprins de autoare şi un interlocutor aflat sub hipnoza unui magician profesionist, în cele mai secrete zone ale destinului său de creator, de artist şi de cetăţean. O lucrare riguros structurată, limpede şi pedant îngrijită, ce fructifică o muncă imensă făcută cu devotament şi admiraţie, pe care Luminiţa Dumbrăveanu o aduce drept omagiu personajului său unicat, Eugen Doga.

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)