EU.RO.GRAMMAE

De muierea limbii

Aureliu Busuioc. O sumă de cuvinte, Chişinău, editurile Prut Internaţional, Ştiinţa, 2008. – lectori: Mircea V. Ciobanu, Vasile Romanciuc, 78 p.

Dacă nu ar fi fost mai întâi letopiseţul, nu ar fi existat nici această carte. Din fericire, cronograful şi-a isprăvit scrierea sa (vezi Hronicul Găinarilor, ed. Prut Internaţional, 2006), după care şi-a îngăduit libertatea, ca o necesitate în sfârşit înţeleasă, să adune la un loc şi aceste cuvinte.

Opera fiind definitivată, două importante edituri şi-au conjugat eforturile şi au pus la îndemâna tuturor acest corpus de documenta historica. Corpusul urmăreşte o întreagă etnogeneză în această parte a Europei, înfăţişând hăurile de promiscuitate, de ignoranţă, de diversiune şi de demagogie din care încearcă în zadar un neam a se naşte. Această nouă seminţie, care-şi anunţă apariţia, o vom numi, convenţional, neamul penteleu. Motorul care îl generează este degradarea progresivă a oricăror valori sau modele, artizanii săi izbutind să realizeze doar nişte clone închircite, palide copii ale originalului. La neamul penteleu ciobanul exemplar nu e decât un găinar nenorocit, iar mioara sa năzdrăvană – o javră fără de glas, însă extrem de sensibilă la miros de găinaţ suveran, adică de bani.

Şi cu atât mai preţioase sunt aceste povestioare, cu cât fixează limitele şi contextul fenomenului. Din toţi aceşti voievozi, boieri şi ghenerali, grămătici, logofeţi şi călugări, din toate aceste doamne, domniţe şi madame autorul închipuie un pat germinativ pe care-l aşterne sub neamul penteleu.

Aici, îndrăzneala domnului Aureliu Busuioc este nemăsurată. Clănţos ca un „Concorde”, lunecos ca un chişcar de Ichel (autorul e născut pe malul acestei falnice gârle), exact şi funcţional ca un ofiţer de transmisiuni, el ba se alintă ca un vădăoi dintr-o poveste de Lidia Bobână, ba practică un limbaj cu duioşii de glaspapir.

Examinând triunghiul protagonişti ai întâmplărilor – narator – receptor, e cu neputinţă să nu-ţi pui o triplă întrebare: a) cum poate cineva să facă aşa ceva?; b) cum poate cineva să relateze (emită) aşa ceva?; c) cum poate cineva să asculte (recepteze) aşa ceva? Aceasta, teoreticeşte vorbind. În realitate, amuzamentul este imens, râsul – homeric, chiar dacă părţile se îngroapă într-un derizoriu şi o perplexitate trilaterală.

De fapt, piesele din Suma de cuvinte a dlui A. Busuioc urmează a fi înţelese ca o îngrădire a absurdului, ca un chenar plin de haz al neantului. Asemeni unor caramele înfipte într-o colivă. Sau a unor flori aşezate cu grijă la căpătâiul mortului. Căci dacă pentru asemenea momente solemne nu exista busuioc, sunt sigur că neamul penteleu nu l-ar fi inventat niciodată.

Şi, cu gândul la Vasilică cel Dulce şi la zisa lui cea veşnică, din anii logofeţiei sale, încheiem întârziata noastră recenzioară cu această întâmplare       despre ştiinţa limbilor, spusă de dl A. Busuioc:

„Spun mulţi că Ştefan Vodă, în ajunul nunţii cu Maria de Mangop, au intrat fără să bată în iatacul viitoarei Doamne şi o au văzut pe aceasta cu picioarele goale până la buci, netezind cu mânile pline de oarecare unsoare pielea de pe şolduri.

Domnul Ştefan au zâmbit a râde şi, mai în şagă, mai în derâdere, au zis:

– Depilăm, Doamnă, depilăm?

Tânăra prinţesă s-au sfiit tare şi au tras peste pulpele goale furoul.

Drept au scris letopiseţele că prinţesa bizantină nu prea ştia limba bărbatului său…”

Igor NAGACEVSCHI

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău