„Eu nu cunosc niciun proces al comunismului de după 1989”

 

Interviu cu Neculai Popa, fost deţinut politic în România comunistă

 

Neculai Popa, erou martir al zilelor noastre:

 

„Eu nu cunosc niciun proces al comunismului de după 1989”

 

Fost „element periculos” al regimului comunist din România, la cei 81 de ani, continuă să fie un mare luptător pentru unitatea românilor. De peste 30 de ani emigrat în SUA, Neculai Popa participă, inclusiv cu fonduri proprii, la toate acţiunile benefice României. Aflat în localitatea Los-Angeles, se angajează în acţiuni de protest împotriva regimului Ceauşescu. Participă la organizarea exilului românesc din America de Nord. A oferit burse tinerilor din România şi RM. A iniţiat campania de reabilitare a cimitirelor eroilor români din RM, finalizate prin remarcabila refacere a Cimitirului de Onoare de la Ţiganca de către Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor. De confesiune greco-catolic, a sprijinit toate bisericile româneşti, indiferent de denominaţie. Este tată a şase copii şi bunic a 18 nepoţi, pe care îi încurajează să vorbească româneşte.

 

Adevărat erou al zilelor noastre, e ca o carte deschisă pentru cei dornici să cunoască sacrificiile celor mai valoroşi tineri de după ocupaţia sovietică. În cei 14 ani de detenţie, până în anul 1964, i s-au aplicat măsuri speciale (tortură) pentru refuzul de-a colabora cu securitatea. A executat pedeapsa în cele mai sălbatice penitenciare comuniste: Jilava, Dej, Aiud, Gherla, Văcăreşti şi Piteşti. Ca toţi deţinuţii „importanţi”, a fost supus unui regim de exterminare. Astfel, s-a procedat la înfometare, izolare, bătaie, refuzul asistenţei medicale, scufundare şi sufocare în excremente, forţat să îngurgiteze fecalele proprii, dislocarea organelor interne prin aplicarea de lovituri pe scândură plasată pe cutia toracică, arată documentele fostului deţinut poolitic.

 

 Angelina Olaru

 

„Ofiţeri înalţi de securitate sunt miniştri încă la putere”

 

– Stimate domnule Neculai Popa, la numai 18 ani, prin sentinţa penală a Tribunalului Militar Bucureşti,  aţi fost condamnat la muncă silnică şi pentru crimă de înaltă trădare. Cum aţi deranjat fostul regim de eraţi considerat „foarte periculos”?

 

– Eram prin clasa a V-a de liceu. În noiembrie 1946 veneau primele alegeri libere. Ieşind de la şcoală, pe un colţ de stradă, nişte agenţi comunişti au scris cu vopsea neagră „Jos Maniu şi Brătianu, călăii din 1907!” Cu o bucată de cretă am şters „JOS” şi am scris „SUS”, am şters „CĂLĂII” şi am scris „EROII”. Cei de la vechea „Siguranţă” m-au luat imediat şi  m-au bătut. Securitatea încă nu era înfiinţată şi tata reuşise să mă scoată cu bani din gheara lor. Nu aveam pe atunci nicio activitate politică. Doar că îi uram pe ruşi, pentru că intrau prin casele românilor şi le puneau pistolul în piept. Noi aveam o cârciumă şi o băcănie în mahala, unde ei intrau şi luau totul. Atunci se făcuse în fiecare colţ de stradă un fel de „dalangă”, când oamenii păzeau până la o anumită oră să nu vină ruşii la furat. Când bătea dalanga, alergau toţi cu furci şi cu coase să-şi salveze bunurile. Eu, fiind flăcăuandru de 15 ani, îmi plăcea să mă dau mare şi să lupt împreună cu bărbaţii.

 

Cazul unei femei de 70 de ani, violate de soldaţii ruşi, m-a afectat enorm. Apoi, prin 1946-47 începuse foamea şi un vecin de-al nostru, nea George Mustaţă, a înnebunit de foame şi ajunsese să pască iarbă din şanţ. Toate astea m-au determinat să-i urăsc. Nu ştiam încă de comunism. În anii 1947-1948 a intervenit devalorizarea banilor. Vroiam să mă angajez ca să am o bucată de pâine, dar pentru că eram încă un copil, nu mă lua nimeni la lucru. Pe atunci ascultam posturile de radio „Vocea Americii” şi „Deutsche Welle” şi, fără a mă sfătui cu cineva, mi-am zis că singurul lucru care trebuie să-l fac e să fug peste hotare şi să găsesc alţi români şi împreună să realizăm o forţă, o unitate ca apoi venind în ţară să-i alungăm pe ruşi. Aveam 16-17 ani.

 „Lumea nu poate să-şi imagineze ce înseamnă să zbieri în lanţuri”

– Conform mărturiilor Dvs., aţi suportat torturi extrem de feroce, aţi fost supus, ca de altfel toţi deţinuţii „importanţi”, unui regim de exterminare. Aţi putea să descrieţi o zi de detenţie şi bătăi pe care le-aţi îndurat?

– După 14 ani de detenţie, nu poţi să vorbeşti despre o zi  mai puţin feroce decât alta. Nu poţi să povesteşti de bine, când eşti băgat într-un cazan cu smoală, care nu poate fi mai bună sau mai rea. Nici nu se poate spune despre o zi, în care durerea e mai mică decât în altă zi, pentru că o zi de detenţie înseamnă mai mult decât toate averile lumii la un loc. Lumea nu poate să-şi imagineze ce înseamnă să zbieri în lanţuri, de mâini şi de picioare, şi nimeni să nu se îngrijească de tine. Desigur, putem vorbi despre închisorile, unde supliciile au fost mai mari. E „Aiud”- ul, unde am suferit foarte mult, unde am urlat de foame. Era prin anii 1955-56-57, când pe la orele  11.00-11.30, prin găuricile noastre cât un vârf de ac, puteam să ne uităm afară, cu riscul de a fi prinşi,  bătuţi şi chinuiţi. Era iarnă, am văzut mâncare, de unde ieşea aburul şi am început să ţip.

– Erau metode de „reeducare” aplicate celor rebeli…

– Eram în cameră cu Rigea Andrei, un legionar macedonian din 1941. Când m-a auzind ţipând, mi-a dat una peste ceafă: „Dă-te jos, că ne faci de râs!” Foamea a fost suferinţa cea mai cruntă. Imaginează-ţi să te culci flămând, să te scoli flămând, să visezi numai mâncare, ajunsesem obsedaţi. Odată eram la „Gherla” într-o cameră de tranzit. Şi un şoricel a venit şi m-am dus încet, încet să-l mănânc. Nu mai eram oameni, eram animale. Cele mai grele poezii ale lui Radu Gyr şi ale lui Nichifor Crainic sunt în care au redat foamea. Am suportat experimente fără sfârşit, până s-a întâmplat minunea ca în 1964, prin decretul de graţiere, să fim eliberaţi toţi din închisoare.

– Aţi văzut „camera morţii”?

Acolo ajungeau numai cei condamnaţi la moarte. Eu nu am fost condamnat la moarte şi ţin minte cum pe 16 noiembrie 1951, am fost judecat şi aşteptam să-mi dea sentinţa. M-a scos afară grefierul, ca să-mi dea sentinţa, pe 24 decembrie. Să vezi cum îşi poate declara un individ fericirea… Citeam în actul cu pricina: „muncă silnică pe viaţă” şi imediat l-am semnat, iar grefierul îmi spuse: „Staaaaai, vezi ce citeşti?” Eram atât de  fericit că nu mă împuşcă! S-au întâmplat cazuri, când unii dintre camarazii de temniţă erau luaţi de lângă noi şi duşi imediat la execuţie.

– Spuneaţi că Radu Gyr prin poezie v-a dat puteri enorme de rezistenţă. Chiar mulţi dintre cei care au trecut prin regimul concentraţionist nu şi-au explicat sensul acelei violenţe extreme asupra tineretului român.

– Lumii obişnuite poate îi este greu să înţeleagă rostul torturilor noastre. Întrebarea ar fi, poate, ce i-a determinat pe oamenii ceia să fie atât de răi? Sunt două forţe nevăzute, a răului şi binelui, care se pot materializa şi conduce lumea. A fost perioada, când forţa răului a dominat omenirea. Mă refer la comunism, când au fost omorâţi în chinuri 120 de milioane de chinezi, când în fosta URSS au fost exterminaţi 72 de milioane de oameni, unde răul a evoluat în culmile sale. Citeam într-o lucrare de-a lui  Soljeniţin  despre evreii şi ruşii în 50 de ani de comunism. Cum executau zilnic între 38 şi 40 de mii de soldaţi, ţărani şi preoţi.

 

Cum e să cunoşti sfinţi în viaţă

 

– Ştim că printre foştii deţinuţi, prieteni de-ai Dvs., a fost marele poet Radu Gyr, dar şi părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, considerat unul dintre sfinţii închisorilor. Vă rog să ne dezvăluiţi câteva dintre amintirile de neuitat pe care le aveţi cu acei doi martiri.

– Cu părintele Calciu nu am stat în puşcărie, dar ştiam totul despre el. Mai multe am aflat în libertate. Cu Radu Gyr am fost părtaşi de închisoare, am stat la Aiud mulţi ani, ne-am întâlnit acolo pe timpul Revoluţiei din Ungaria. Eram dus la infirmerie să mă opereze, de unde m-au dat afară şi nu m-au operat. Atunci m-am întâlnit cu Radu Gyr în vece. Abia reuşea să vorbească, din cauza tuberculozei. L-am îmbrăţişat, a scos de sub mânecă o bucată de pâine şi mi-a întins-o. TBC-iştii primeau o alimentaţie mai bogată în proteine. Am schimbat câteva cuvinte. Radu Gyr a fost motivaţia, pentru care am suportat mai uşor viaţa de închisoare. Cunoşteam peste 40 mii de versuri de-ale lui, care îmi erau suport pentru ziua de mâine.

Cum scria atâtea poezii fără pix şi hârtie?

– Toate poeziile Radu Gyr le „scria” în memorie şi ni le transmitea în limbaj morse. Câte bătăi n-am mâncat, când m-au prins că „băteam” morse, ca acele versuri de întărire să ajungă la alţi camarazi. Voi n-aţi fost cu noi în celulă, / Să ştiţi ce e viaţa de beznă, / Sub gheare de hienă, cu guri nesătule, / Voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle, / Încins cu cătuşe de gleznă. / Voi n-aţi plâns cu pumnu-n orbite, / Străpunşi de cuţitul trădării. / Sub cer fără stele, în drum spre morminte, / Voi n-aţi dus povara durerilor sfinte, / Spre fala şi binele ţării…

 

„La Piteşti au fost închişi studenţii, „crema” României…”

 

Aţi asistat, cu siguranţă, la scene când prietenii deveneau duşmani, cei „reeducaţi” îi „reeducau” pe ceilalţi, precum au mărturisit foşti deţinuţi. Era o mare distrugere morală şi fizică.

Aceasta s-a întâmplat la Piteşti. Am trecut prin Aiud prin anii 1958-59, când acolo erau adunaţi cei acuzaţi de înaltă trădare. Acolo erau aduşi toţi preoţii, toţi prelaţii, toţi episcopii greco-catolici.

 

La Piteşti, în perioada 1950-51-52, a fost marele abator, de care nimeni nu a scăpat de-a fi adus în situaţia de a deveni călăul prietenului, călăul celui mai bun prieten. Erau cetăţeni care făceau parte din aceeaşi organizaţie şi erau puşi să se măcelărească. Tatăl îl bătea pe fiu, fiul îl bătea pe tatăl. Ca să arăţi că, într-adevăr, te-ai reabilitat şi eşti cinstit partidului, erai bătut până declarai că mama ta e prostituată, că tu ai trăit cu sora ta, că ai avut relaţii sexuale cu nu ştiu ce preot. De exemplu, la Piteşti, de Paşti, a fost făcut din săpun un organ genital bărbătesc…

 

Un reabilitat fost dezbrăcat în pielea goală şi apoi îmbrăcat într-un cearşaf alb şi toată lumea trebuia să-i treacă prin faţă şi să spună: „Mulţumim, ţie, Hristoase!” Se închinau şi-i pupau …. Dacă nu făceai aceasta, te măcelăreau. Sau, când se dădea mâncarea, trebuia s-o mănânci cu mâinile la spate, atât cât număra călăul până la zece. Sau trebuia să speli duşumeaua cu limba. Au fost dintre cei care au înnebunit, care au început să se sinucidă, care s-au aruncat cu capul în hârdăul de ciorbă fierbinte. La Piteşti au fost închişi studenţii, „crema” României. Un grup de studenţi, condus de un Ţurcanu, a fost convins că dacă va schingiu şi bate pe camarazii lor de câteva sute, vor fi eliberaţi mai devreme. După un instructaj şi un antrenament, zece „tauri” au tăbărât asupra celorlalţi că, chipirile, „vin americanii”. I-au lăsat într-o baltă de sânge. Aşa a început „reeducarea”.

– Cum a fost posibil, ca în condiţiile unei terori maxime, tinerii de atunci erau mai uniţi pentru cauza naţională şi cea creştină decât cei de azi?

– Când miroase a sânge, lumea este unită. Ne uneşte suferinţa. Comunismul ne-a făcut să fim solidari împotriva lui.

Spunea părintele Iustin Pârvu, care a făcut 16 ani grei de încarcerare ca deţinut politic în puşcăriile comuniste, că România este cea mai înaltă fabrică de mucenici… Îi împărtăşiţi opinia?

Îl rog pe părintele să mă ierte, dar nu sunt de aceeaşi părere. Îmi place să cred că Dumnezeu e mai bun decât noi şi, în divinitatea lui, nu poate fi rău. Pentru că atunci ar însemna că acei 120 de milioane de chinezi nu ar fi mucenici. Mucenici nu sunt numai acei care cred doar în Hristos. Nu mai gândesc azi aşa, deşi eram cândva de acord cu părintele. Sau cei 72 milioane de martiri ucişi de comuniştii sovietici? Sau cele trei milioane de cadavre ale regimului comunist cambogian,  munţii ceia de oase? E o bucurie să fii creştin, ştiind că Dumnezeu tău e viu, mai ales, dacă mergi pe cărările Lui. Dacă România are cel mai mare număr de mucenici la 20 de milioane de locuitori, dar Rusia la 72 milioane de mucenici, dar China?

 

„Elita noastră de azi este de provenienţă de stânga”

 

– Azi avem o elită intelectuală, măcar comparabilă cu cea de atunci?

– Din păcate, nu avem. Deţinuţii politici eliberaţi în 1964 au fost epuizaţi în timp. În 1989, erau bătrâni, de vârsta lui Corneliu Coposu, care imediat s-au stins. După lovitura de stat ale forţelor comuniste, acelea au obţinut guvern în frunte cu Ion Iliescu. Cum îţi explici că Iliescu e astăzi preşedintele de onoare al unui partid ce conduce România? Deci, ne lăudăm cu oameni, care stau la rădăcina tuturor relelor din România. Cea mai mare greşeală a lui Iliescu a fost recunoaşterea statului RM, în loc să facă Unirea, când i s-a oferit momentul prielnic. Dacă nu refuza, nu mai era atâta suferinţă. Cu tot răul, în România, salariile sunt duble faţă de cele din RM. Preţurile aici sunt mai mari. Basarabenii au cel mult jumătate din lefurile celor de peste Prut!

 

Elita noastră de azi este de provenienţă de stânga, direct sau indirect, care a profitat de binefacerile regimurilor comuniste. Cine este premierul Victor Ponta? Cine e Partidul Social-Democrat (PSD)? Partidul care a provenit din Partidul Comunist Român! Nu putem discuta despre o democraţie reală în România, ci a celor care vor să-şi păstreze avantajele cucerite în timp.

– Aţi participat, alături de preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa la acţiuni împotriva regimului comunist din ţară şi la crearea unei comunităţi româneşti unite. Cum a fost să cunoaşteţi un om de care se spune că a fost un sfânt?

– Părintele Calciu a fost salvat de George H.W. Bush senior, fost director al CIA, ulterior preşedintele SUA. Am emigrat cu el, la câteva zile după vizita viitorului preşedinte american. Părintele era un bun vorbitor, demn şi cinstit, cu care ne-am înţeles foarte bine. A fost un sfânt comun, nu unul de legendă, nu un Daniil Sihastru, un sfânt cu arma vocabularului în mână, cu toate păcatele şi virtuţile lui. Părintele a fost un sfânt prin faptul, că a încercat prin cuvântul lui Dumnezeu să lupte împotriva comuniştilor.

 

Părintele Calciu a ieşit din închisoare în 1963, aparent învins, pentru că, de fapt, el şi-a învins călăii. A fost supus acelei teribile „reeducări” de la Piteşti, unde a fost judecat şi achitat pentru participare la rebeliune. Părintele Calciu a avut demnitatea să spună într-un proces că vinovat de toate crimele întâmplate la închisoarea de la Piteşti era Gheorghiu-Dej, liderul comunist al României de până în 1965. După ce a fost eliberat, părintele a studiat la două facultăţi – cea de limbi străine şi de teologie din Bucureşti. Apoi, a fost iarăşi arestat pentru cele şapte predici minunate, adresate tinerilor în şapte zile. În a opta zi, tinerii prezenţi la rugăciunile părintelui Calciu, au fost arestaţi.

 

„Majoritatea proceselor deţinuţilor politici au fost pierdute ”

 

– La 23 de ani de la căderea regimului comunist, foşti deţinuţi politici declară că toate măsurile reparatorii şi cele de asanare morală a societăţii post-decembriste au fost blocate de guvernările care s-au perindat la putere. Ce părere aveţi în această privinţă?

– Decretul de acum trei ani, cu privire la recompensa morală pentru suferinţele cauzate de regimul comunist în anii de prigoană, nu este pus în practică până azi.  Se încearcă să se restituie casele şi bunurile luate de regimul comunist, să se plătească anumite pagube făcute de regimul comunist. Un an de detenţie face mai mult decât toate bunurile din România. 14 ani de puşcărie cât am făcut eu, ce mult înseamnă! Spre exemplu, mie mi-a fost dat de instanţa judecătorească suma de 500 de mii de euro. Pe 12 iunie, mă judec cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din România, care vrea să-mi ia şi banii aceştia, justificând că suferinţele au fost, dar deocamdată nu sunt bani şi vor să-i reducă la zero lei. Singura încercare legală de asanare a societăţii post-decembriste a fost făcută de PDL, care n-a reuşit să se ţină de cuvânt.

 

Majoritatea proceselor deţinuţilor politici care au dat statul în judecată, cu mici excepţii, au fost  pierdute. Motivul e unul imoral, că sunt vinovaţi de suprimarea anumitor drepturi ale deţinuţilor politici. Mie mi s-a luat nu casa, nu pământul, ci 14 ani de viaţă, cei mai frumoşi.

–  De ce adevărul despre evenimentele din 1989 mai constituie un tabu al oficialilor?

– Pe 17 decembrie 1989 am început manifestaţiile anticomuniste în Los-Angeles şi pe 25 decembrie habar nu aveam cine era Iliescu. Nu ştim adevărul nici azi, pentru că cei care au împuşcat şi au dat, ordine sunt încă în viaţă, sunt încă conducătorii partidelor. Cine l-a omorât pe Ceauşescu? Nimeni nu a putut să facă asta fără a primi un ordin, mai ales că totul a fost perfect organizat. Odiosul a fost luat cu helicopterul, s-a făcut o instanţă de judecată şi a fost pus la zid. Deci, totul a fost ordonat. Nu un singur ins a fost vinovat de crimele din 1989. Urmaşii lui Ceauşescu au o vină mai mare pentru tot ce s-a întâmplat în România.

– După 1989, din SUA aţi continuat lupta pentru cauza naţională, inclusiv a românilor din afara graniţelor. De ce nu aţi revenit în ţară după atâta vreme?

Nu aş mai pleca din Basarabia niciodată, mă şi întreb de ce nu aş deveni cetăţean al RM. Nu pot pleca din SUA, pentru că acolo am o familie numeroasă – şase copii, care mă susţin cu tot ce aduc pe aici. Ultimul cec de 28 mii de dolari pentru biserica de la Hagi-Curda, localitate din Sudul Basarabiei, a fost semnat de Mihai Popa, fiul meu. Extraordinarii mei fii îmi suportă toate călătoriile şi donaţiile pe aici. Copiii mei mi-ai făcut o droaie de nepoţi,  19 la număr! Toţi au afacerile lor, viaţa lor. Numai unul dintre copiii mei e căsătorit cu un cetăţean român. Asta-i America. Sunt înstrăinaţi de mediul românesc. Am ajuns cu mâinile în buzunar şi cu copii milionari. Toţi copiii mei vorbesc româneşte.

 

N-a existat tendinţa de sancţionare a comunismului, ci mai mult de colaborare cu el”

 

– Aţi avut o contribuţie esenţială la reabilitarea Cimitirului Eroilor de la Ţiganca, acum faceţi demersuri pentru refacerea Cimitirului Eroilor din Chişinău. Bisericile se reconstruiesc, cimitirele se refac, iar cum stăm la capitolul memoria înaintaşilor noştri?

Nu vreau să jignesc pe nimeni. Plecând odată de la cimitirul de la Ţiganca, în sat pe jos, am zărit biserica din curtea cimitirului. Nu vedeai crucile de gunoaie, de ierburi mari şi uscate. Am văzut o mare lipsă de respect pentru morţi. Am încercat să discut despre curăţenia locului cu părintele, dar nici n-a vrut să stea de vorbă cu noi. La capitolul cultul eroilor stăm foarte prost, din lipsa de educaţie. Nu ne mai interesează decât banul imediat. Vom reabilita şi Cimitirul Eroilor din Chişinău, în speranţa că ne vom schimba copiii şi ne vom schimba şi noi. Din experienţa mea din SUA am înţeles: cu cât lumea se îndreaptă spre un echilibru financiar, în aceeaşi măsură  uită de tradiţie şi de valori.

– Susţineţi reconcilierea naţională şi folosirea exclusivă a mijloacelor legale pentru sancţionarea celor vinovaţi de crime politice. Sunteţi satisfăcut de procesul comunismului de după 1989?

– Iertaţi-mă, dar eu nu cunosc niciun proces al comunismului de după 1989. Au existat lucruri de suprafaţă, pentru avantajele cuiva. În măsura în care obţineau avantaje, pierdeau şi scopul. N-a existat tendinţa de sancţionare a comunismului, ci mai mult de o înţelegere a acestuia şi de colaborare cu el. Ca dovadă e că tot ce a fost în trecut, e şi azi în România. Cine este Petru Roman? Diferiţi ofiţeri înalţi de securitate sunt miniştri încă la putere. Daniel Dăianu, fost ofiţer de securitate şi economist în străinătate, e azi consilierul lui Ponta.

Intelectuali de marcă din vechea generaţie pleacă în lumea celor drepţi cu sentimentul că nu li s-a făcut dreptate, că nu există o ţară la care au visat şi pentru care s-au sacrificat.  Dvs. cum v-aţi dori să fie România, RM?

E firesc, ca RM să fie în România. Poate e şi motivaţia că mult timp din activitatea mea l-am petrecut în Moldova. După anul 2000 s-a întâmplat miracolul să mă îndrăgostesc de Basarabia, la sfinţirea pietrei de temelie a mănăstirii de la Cania. În sala mare a primăriei, stăteam în capul mesei împreună cu episcopul de Galaţi şi cu părintele Calciu. Ne-au fost servite şapte feluri de sarmale şi, la un moment dat, au ieşi femeile de la bucătărie şi au cântat „Când a fost să moară Ştefan”. A fost un moment unic în viaţa mea.

 

„Va dura încă mult timp, până va fi o Românie ca o poveste”

 

– Cum ar fi România la care aţi visat?

– Va dura încă mult timp, până va fi o Românie ca o poveste. O Românie în care să nu existe vocabularul „tâmpit”, „hoţ”, „idiot”. Tot ce este antiuman este folosit de liderii politici din toate partidele. Nu putem vorbi de o Românie frumoasă, o Românie ca o floare, dacă cuvintele folosite pentru aproapele nostru sunt cuvinte de insultă, de îngenunchere. Nu există o Românie, unde vorba spusă să însemne un cuvânt de onoare şi vorba dată să însemne chitanţe. Când dai mâna cu cineva, să însemne cu adevărat o înţelegere. Ce bine era în trecut, când veneau negustorii la porţile noastre şi ne vindeau mărfurile şi-şi luau în fiecare lună ratele. Exista o încrede reciprocă.

– Un mare istoric spunea că actuala putere joacă comedia devotamentului pentru unitatea naţională, „sa-i avem pe basarabeni alături”. Credeţi că ar fi un mijloc de a câştiga popularitate?

– Traian Băsescu a făcut cel mai mult dintre preşedinţii României de la 1989 încoace pentru Basarabia. Spre exemplu, anul trecut a eliberat 250 mii de paşapoarte. Pentru că Basarabia este pământ românesc şi avem toate şansele, cât mai devreme, să jucăm Hora Unirii. Aş prefera marele eveniment să nu se producă odată cu aderarea RM la UE, ci înainte de aceasta. Nu poţi fi în UE, având trupe ruseşti pe teritoriul tău, ca să împiedice integrarea RM în NATO. Nu cred că vor renunţa la acest teritoriu şi concluzia este că RM nu va intra niciodată în NATO. Cel mai probabil, printr-un referendum moldovenii basarabeni ar putea să dovedească că sunt români. Depinde numai de noi, să reuşim să-i convingem şi pe sceptici să-şi schimbe atitudinea.   

– Cum este gestionată în prezent relaţia cu românii de pretutindeni?

– Fostul şef al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, Eugen Tomac, a ajuns consilier prezidenţial pentru merite deosebite. Anume el a avut cea mai puternică şi binecuvântată acţiune în această direcţie. Relaţia cu românii de pretutindeni a evoluat esenţial în perioada când Tomac a gestionat-o.  În urma unor controale ale Curţii de Conturi la DRP, au descoperit că fondurile destinate românilor din afara ţării au fost greşit utilizate. Tomac a fost acuzat că a plătit din fondurile DRP salarii preoţilor români din Basarabia. Poate aici s-au adus cele mai multe cărţi, s-au oferit cele mai multe burse pentru studenţi, excursii etc. Cea mai importantă investiţie pentru Statul Român a fost Basarabia.

 

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

 

Preşedintele României, Traian Băsescu l-a decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Ofiţer pe domnul Neculai Popa, fost deţinut politic, activist anticomunist, coordonator al Consiliului Româno-American din Los-Angeles.

 

Foto: Constantin Codreanu