„Eu așa fată slabă de înger nu am!”

 

În toamnă, actrița Inna Colbasiuc va bifa cinci ani de când face parte din familia Teatrului Național „Eugene Ionesco”. Actorii pot fi mândri de publicul fidelizat de toate vârstele, public pe care l-au câștigat datorită profesionalismului de care dau dovadă de 25 de ani. Inna Colbasiuc joacă în majoritatea spectacolelor de la „E.Ionesco”, printre care „Cântăreața cheală”, „O istorie foarte simplă”, „Caii la fereastră”, „Iubirea la proști”, „Chirița în provincie”, „Oscar și Tanti Roz”, iar de săptămâna viitoare – și în „Căsătoria”, o premieră în regia lui Slava Sambriș.

Cine crede că viața unui actor în R. Moldova este ușoară, se înșeală. Ne-am convins de acest lucru în timpul discuției cu Inna Colbasiuc, una din cele mai îndrăgite actrițe de la Teatrul Național „Eugene Ionesco” din Chișinău. A acceptat să-și spună povestea invitându-ne la ea acasă. Mai exact la teatru, locul unde-și petrece cea mai mare parte a timpului. În culise, în timp ce ne îndreptam spre cabina sa de machiaj, am observat că angajații teatrului se pregăteau pentru premiera comediei „Căsătoria”, un spectacol în care o vom vedea și pe Inna Colbasiuc. De mică a știut că vrea să se facă actriță, iar după absolvirea Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice se vedea jucând doar pe scena Teatrului Național „Eugene Ionesco”. Și asta face de cinci ani.

A fost `băiatul tatei`

Discuția noastră a început pe o notă de umor, presărată cu multe zâmbete și amintiri din copilărie. S-a născut în or. Glodeni, într-o familie de oameni simpli. Are două surori mai mici, iar ea a fost dintotdeauna „băiatul tatei”.

„Pot să vă spun ce vârstă am, că nu mă sfiesc: am 28 de ani, deși în suflet nu am depășit 19 ani. Despre copilăria mea putem să facem un articol aparte, căci a fost una interesantă. De felul meu eram mai zburdalnică și mai băiețoasă. Eram `băiatul tatei`. Noi locuiam la bloc și nu știu de ce, însă eram legată mai mult de bunici, de sat. Sâmbăta, tradițional, mergeam la țară, iar eu mereu veneam de la joacă fie zgâriată, fie cu un picior fracturat… Ce mai, mă țineam doar de boacăne!”, își începe povestea Inna Colbasiuc.

De mică voia să se facă actriță

Talentul actoricesc și l-a manifestat încă de mică. Și voia să devină actriță. De sărbători, când se umplea casa de lume, ea, îmbrăcată în una din rochiile mamei, urca pe scăunel și intra în rolul personajului din poezia pe care o recita.

În ziua în care Inna și-a anunțat familia și rudele că vrea să dea la actorie, toți s-au arătat mirați de alegerea ei.

„Tata s-a amuzat, însă m-a susținut când a înțeles că asta e decizia mea finală. Și mama a crezut foarte mult în talentul meu. Atunci când i-am spus că merg să dau la actorie a avut o reacție de parcă urmam să realizez un vis de-al ei mai vechi”, își amintește actrița.

„Eu pot!”

Când a venit la Chișinău să dea admiterea la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, a avut un moment în care era gata să renunțe la visul de a deveni actriță.

„Ne puneau la încercare răbdarea, logica și caracterul încă de când am depus actele. Se făceau diferite glumițe, iar eu, venită dintr-o altă lume, roșeam… Țin minte că am sunat-o pe mama să-i spun că nu mai vreau să stau aici, iar în timp ce mă jeluiam ei, ia receptorul tata și-mi spune: `Eu așa fată slabă de înger n-am!`. Și mi-a închis telefonul. Aceste cuvinte au fost motivante, iar în acea clipă mi-am zis că vreau să-i demonstrez că eu pot! Examenul hotărâtor a nimerit chiar de ziua mea de naștere, așa că atunci când părinții m-au sunat ca să mă felicite eu, plângând de bucurie, le-am spus că am fost admisă. Și încă la buget!”, își aduce aminte Inna Colbasiuc.

Startul în lumea actoriei n-a fost nici pe departe ușor. Ne mărturisește că i-a fost greu să se integreze în grupa de la Academie, ea fiind singura fată venită din provincie. Așa că a trebuit să se autoafirme, să le demonstreze altora, dar și sieși, că nu e o provincială.

E actrița regizorului Slava Sambriș

Prima dată a început să lucreze cu Mihai Iorga, regizor și pedagog, la spectacolul „D’ale Carnavalului” de Ion Luca Caragiale. „Cred că a fost unicul dintre toți care a avut răbdarea să mă descopere din alt unghi. În anul IV de studii a venit Slava Sambriș și am montat „Cântăreața Cheală”. De atunci, Veaceslav Sambriș și-a lăsat amprenta asupra stilului meu, el fiindu-mi mentor. M-a ajutat să depășesc foarte multe situații în viață, dar și în profesie. Eu sunt actrița lui și simt asta! La Academie i-am cunoscut pe cei mai buni prieteni ai mei, Emilian Crețu și Slava Sambriș. Chiar dacă ne împăcăm ca frații, în momentul care intrăm pe ușa teatrului, redevenim regizorul și actrița. Am o problemă cu care încă lupt: neîncrederea care-mi apare uneori în momentele de slăbiciune. Iar în acele clipe Slava și Emilian vin să mă zgâlțâie de vreo două ori. Și asta-mi face bine. Ei mă inspiră într-atât încât adesea uit că nu suntem rude”, ne spune actrița.

Drumul spre Ionesco

Majoritatea colegilor ei de facultate, ca și ea, își doreau să ajungă actori la Teatrul Național „Eugene Ionesco”.

„Era și cred că rămâne a fi un teatru mai diferit, mai tineresc, mai deschis atât la temele abordate, cât și la modul în care sunt regizate spectacolele. Pentru mine, acest teatru a avut dintotdeauna un șarm aparte. Deseori mă gândesc: dacă plec de aici, nu mă duc să mă angajez în altă parte! Nu că aș avea ceva împotriva altor instituții teatrale, însă nu mă văd lucrând într-o altă trupă”, susține ea.

În toamnă va face cinci ani de când este parte a familiei „E.Ionesco”. Își amintește bine ziua în care ea, proaspăt absolventă de facultate, încerca să-și  găsească un loc de muncă pentru a putea supraviețui. A mers la două teatre, însă în adâncul sufletului nu voia să fie angajată la nici unul dintre acestea. Așa s-a și întâmplat.

„Iar peste un an mi-am încercat norocul la „E.Ionesco”. Petru Vutcărău mi-a spus atunci că mă ia pentru o stagiune, să vadă dacă merit să fac parte din echipă sau nu. Și pentru că am fost distribuită doar în figurații, în spectacolul „Chirița în provincie”, mi s-a mai oferit o șansă: am mai rămas pentru o stagiune. Atunci am început să lucrez la un rol din spectacolul „Clasa Noastră”, după care am început să lucrez la „Caruselul Erotic”. Și uite-așa a pornit totul. Ascensiunea mea a început acum un an, odată cu premiera spectacolului „Cântăreața cheală” care, de altfel, a fost spectacolul meu de diplomă. Pentru acest rol care m-a marcat foarte mult am muncit din greu. Pot spune că emoțiile cele mai mari le-am avut la acest spectacol. Iar după „Cântăreața cheală” au urmat alte roluri care m-au dus spre ascensiune”, ne povestește actrița.

Are emoții de fiecare dată, chiar și la repetiții, iar înainte de a ieși pe scenă de fiecare dată spune o rugăciune. „Dar așa, ca să nu mă vadă nimeni…”, adaugă Inna Colbasiuc.

Nu poate învăța textul pe de rost

În timp ce ne povestește despre rolurile jucate pe scenă, mărturisește că are o problemă: nu poate învăța textul pe de rost. Îl învață din lucru și din repetiții, însă acest aspect, pe lângă tot ce trebuie să transmită, să simtă și să joace, este unul minuscul.

„Îmi asum fiecare rol, iar în „O istorie foarte simplă” m-am inspirat și de la vecina mea, în special de la felul ei de a vorbi. Dacă până acum aveam în cap toate personajele, de această dată nu a fost atât de simplu. Plângeam, erau zile când nu mă uitam în text, însă la un moment dat, dl Vutcărău mi-a spus: `Uite, Inna! Ea, stăpâna, e o femeie de la țară! Ca mama ta, de exemplu!`. Atunci s-a aprins becul”, ne mai spune cea care va juca rolul Feoklei Ivanovna în comedia „Căsătoria”.

Actorii Teatrului Național „Eugene Ionesco” se pot mândri cu publicul spectator încrederea căruia și-au câștigat-o în timp.

„Trebuie să existe o chimie între spectator și actori, de altfel lumea fie că adoarme în timpul spectacolului, fie se roagă ca acesta să se termine mai repede, fie ies din sală. La noi vin și tineri, și vârstnici. Și e plăcut să vezi sala plină. Mă refer aici și la latura spirituală, dar și la cea financiară”, susține tânăra actriță.

Despre salariile actorilor

Astfel am ajuns la aspectul cel mai dureros pentru fiecare actor din R. Moldova.

„Tare vreau să fac teatru la mine acasă, însă lună de lună îmi pun aceeași întrebare: oare cât mai rezist? Nu sunt căsătorită, nu am copii, însă nu am nicio săptămână de când am primit salariul și nu mi-a mai rămas nici măcar un leu… Salariile actorilor sunt extrem de mici. Mizere chiar, aș putea spune. Chiria mi-o plătește tata, iar la vârsta mea nu mă simt deloc confortabil când mă gândesc la asta. De fiecare dată când iau salariul mă bântuie ideea de a pleca din țară. Muncim foarte mult, au fost zile când părăseam incinta teatrului și la miezul nopții. Nici nu știi cui să te plângi ca Ministerul Culturii să ne observe și pe noi, actorii… Îmi pare rău s-o zic, însă celor de la conducerea țării nu le pasă de teatru. Nu cred că cei de la guvernare ar rezista lunar cu un salariu ca al nostru”, susține actrița teatrului „Eugene Ionesco”.

Gândul care o sperie

Și cum nu-și imaginează viața fără teatru, ne destăinuie că o sperie un gând: „Mă tem că într-o bună zi nu o să-mi mai pot permite plăcerea asta spirituală de a lucra, căci nu fac teatru pentru bani, aplauze ori faimă”.

De când face parte din lumea actorilor, s-a ciocnit și cu ranchiuna, dar și cu invidia. Pe final de discuție, ne-a spus că pentru dreptate și corectitudine este gata să meargă până în pânzele albe. Pe lângă ambiție și talent, acestea sunt alte două calități care i se potrivesc.

Lena NEGRU

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău