„Eu am iubit Basarabia din copilăria mea”

Interviu cu Gavril Istrati, decanul de vârstă al filologilor din România

Duminică, 23 februarie, Gavril Istrati, decanul de vârstă al filologilor din România, ar fi împlinit 100 de ani. A decedat acum câteva săptămâni, lăsând un gol imens în lumea literară de pe ambele maluri ale Prutului. De-a lungul anilor a publicat peste 700 de studii şi articole în domeniul lingvisticii, filologiei, literaturii. A predat la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, iar printre foştii săi studenţi se numără şi mulţi basarabeni.

Acum 15 ani, reputatul profesor a vizitat Soroca. Venise cu un grup de intelectuali reuniţi sub egida Societăţii „Limba noastră cea română” de la Chişinău. La Liceul „C. Stere” a avut o întâlnire cu elevii şi profesorii acestei instituţii, la care a participat şi semnatara acestor rânduri. Mărturisesc faptul că la onorabila sa vârstă de atunci, 85 de ani, Gavril Istrati era în plină forţă intelectuală. Ne-a vorbit frumos despre identitatea noastră, despre originea limbii române literare, despre Eminescu, Sadoveanu, Coşbuc…

Am realizat un interviu radio pentru emisiunea Lidiei Bobână „Cu dragoste pentru vârsta a III-a”. Aveam în faţă un vârstnic de 85 de ani – vioi, cu o privire blajină, care revărsa asupra mea un flux cald de energie. La întrebarea cum ar fi mai corect să mă adresez, mi-a zis în glumă: „Puteţi să-mi spuneţi „moş Gavril”, nu „domnule profesor universitar, dr. docent”, doar îmi sunteţi după vârstă ca o nepoată”…

– Bine aţi venit la Soroca, domnule Profesor Gavril Istrati!

Bine v-am găsit!

gavril-istrati– Nu le-aţi spus sorocenilor, care au venit la întâlnire cu Dvs., unde vă sunt rădăcinile, unde v-aţi născut. Iertată să-mi fie necunoaşterea, dar bănuiesc că vă trageţi din Basarabia, or numele Istrati este des întâlnit chiar aici, în zona Sorocii.

Nu sunt basarabean. Mă trag ca obârşie din satul Nepos, comuna Feldru, judeţul Bistriţa-Năsăud, dintr-o familie de ţărani care au avut dragoste de carte. Sunt ardelean prin naştere şi moldovean prin adopţie, ca specialist m-am format la Iaşi, de aceea am şi vorbit astăzi despre Iaşi cu multă dragoste, este oraşul care m-a adoptat.

– De ce aţi ales oraşul Iaşi pentru a vă continua studiile, pentru toată viaţa?

Am făcut-o la îndemnul profesorului meu de liceu Aurel Şorobotea, care mi-a spus că literatura română nu poate fi studiată nicăieri în altă parte mai temeinic decât la Iaşi. Pe de altă parte, vroiam să studiez filologia la profesorul Garabet Ibrăileanu şi m-am înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii ieşene. Am studiat filologia nu numai la G. Ibrăileanu, dar şi la alţi profesori de seamă. Examenul de licenţă l-am susţinut în faţa unei comisii formată din profesorii Iorgu Iordan, Octav Botez şi George Călinescu.

– Ce şansă, domnule Gavril Istrati! Ce şansă!

Zic, şi eu că Dumnezeu mi-a pus mâna pe cap. Venirea mea la Iaşi s-a întâmplat în 1933. Oraşul m-a atras cu numeroasele librării şi anticariate. După obţinerea licenţei, am fost profesor în mai multe licee din oraş, apoi am devenit asistent la Catedra de limba română a Universităţii din Iaşi, decan al Facultăţii de Filologie, profesor universitar. Când venisem pentru prima dată la Iaşi, aveam 19 ani şi am avut nu o dată impresia că urma paşilor mei se suprapune peste urmele paşilor lui Eminescu şi Creangă, mă consideram contemporan cu eroii romanelor istorice ale lui Sadoveanu. Vreau să vă spun că Soroca mi-a rămas în amintire din literatura lui Sadoveanu, care a scris în anul 1920 o carte intitulată „Orhei şi Soroca”, pe care eu am prezentat-o în mai multe rânduri, am vorbit despre ea, am scris câteva articole. Unul din ele a fost publicat acum un an şi în „Literatura şi Arta”. Şi încă de atunci, din anii mei tineri, am vrut numaidecât să văd Soroca.

– Chiar aţi mărturisit astăzi că de 70 de ani doriţi să ajungeţi la Soroca, dar a fost cu putinţă abia acum. De ce v-aţi dorit atât de mult să călcaţi pe aceste locuri?

Eu am iubit Basarabia din copilăria mea. La şcoala normală din Năsăud am învăţat cu mulţi basarabeni. Pe unii îi întâlnesc şi acum, bătrâni, pensionari. La Universitatea din Iaşi, de asemenea, am avut câţiva prieteni basarabeni, dintre care unul a fost cercetător la Institutul Academiei, studiase în Italia. E vorba de eruditul filolog Rusu Nicanor, născut aici, în Câmpia Sorocii, satul Chetrosu. A murit în 1990, la Chişinău. Altul a fost Gheorghe Bogaci, istoric literar, un mare specialist în filologie, în limbile slave. A murit şi acesta în 1991, la Moscova, fiind înmormântat la Chişinău. Au mai fost încă mulţi de care acum nu-mi amintesc. Eu am fost în Basarabia prin 1964. Aveam atunci un Acord cu Universitatea din Chişinău şi am făcut parte din prima delegaţie din România care a venit în Basarabia în anii regimului sovietic. Am stat vreo două săptămâni. Am ţinut conferinţe şi la Bălţi, şi la Chişinău, şi la Tiraspol. Stăruiam atunci să văd şi Soroca, pentru Cetatea lui Ştefan cel Mare, stăruiam să văd şi Cahulul, pentru că la Cahul mă chema dragostea pentru Ioan Vodă cel Cumplit, care în 1574 a obţinut victorie în Bătălia de la Cahul, şi prezenţa acolo a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu mă chema. Dar timpul, nemilos cum e, nu mi-a permis. Apoi s-au abătut alte timpuri peste noi şi n-am mai putut să trecem Prutul. Tot atunci, în 1964, m-am împrietenit la Chişinău cu fostul decan de acum 30 de ani al Facultăţii de filologie, Ion Osadcenco, şi cu istoricul şi criticul literar, Vasile Badiu. Cu amândoi am avut legături prieteneşti, am scrisori de la ei. Mi-au fost foarte buni prieteni, păcat că au plecat prea devreme dintre noi. S-au stins în acelaşi an, 1994. Am fost atunci, în 1964, la Osadcenco în casă, el a fost la mine după 1989, am vizitat împreună cetăţile Hotin şi Tighina, iar la Soroca tot nu am ajuns.

– Şi acum aţi venit la Soroca în mod special?

S-a întâmplat ca luna trecută, pe 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor, să fiu invitat la Cahul, să vorbesc despre Unire. La Cahul l-am întâlnit pe profesorul Arsenie care a scos o broşurică despre George Coşbuc şi m-a invitat să merg la Colegiul Pedagogic, să ţin o lecţie despre Coşbuc. Acolo am avut o surpriză dintre cele mai mari. Începeam să spun o poezie şi fetele îmi furau textul şi începeau să-l spună ele. Toate ştiau versurile pe dinafară. Ştiam că George Coşbuc a avut întotdeauna priză mare în Basarabia, dar nu credeam că, într-un colegiu care s-a aflat atâta amar de vreme sub regim comunist, elevii să poată recita pe de rost atâta poezie de Coşbuc. Aici mi-am amintit de basarabeanul Gheorghe Madan, cunoscut scriitor şi etnograf, care în 1897 a scos o carte de poezii populare intitulată „Suspine”. Şi aceste „Suspine” au apărut cu o prefaţă de George Coşbuc. În 1904, tot Madan a scos o antologie, „Cele mai frumoase poezii din literatura română”, o antologie cu poezii luate din literatura clasică. George Coşbuc era cel mai bine reprezentat acolo, mai bine şi decât Eminescu, avea vreo opt poezii. Broşura aceasta a apărut la Bucureşti, dar era cu alfabet rusesc, ceea ce însemna că era pregătită pentru Basarabia. În 1911, a apărut a doua ediţie, tot la Bucureşti, şi tot cu alfabet rusesc. Diferenţa dintre ele este că prima ediţie, din 1904, este semnată de Gh. Madan, în cealaltă, însă, numele lui Madan nu mai figurează. Dar să revin la întrebarea dvs. De la Cahul, am mers la Edineţ şi nu eram programaţi pentru Soroca, dar prietenii mei care ştiau că râvnesc Soroca mi-au făcut o surpriză şi m-au adus la Soroca. Am trecut şi atunci pe aici, pe la liceu, numai că nu am văzut-o pe doamna directoare despre care auzisem numai de bine. Acum, în februarie am revenit în Basarabia şi, după mai multe întâlniri avute prin mai multe localităţi, am ajuns aici la dumneavoastră, pe locurile prietenilor de la Iaşi, ale profesorului Gheorghe Năstase, decedat în 1985, care e din acelaşi sat, Hristici, cu un alt prieten de-al meu, Ion Berghia. Tot de prin părţile Sorocii este şi doamna profesor doctor de la catedra de slavistică, Ludmila Bejenaru.

– Ei bine, iată acum aţi ajuns pe aceste locuri, nu rămâneţi oarecum dezamăgit de ceea ce vedeţi?

Nu. Pentru că eu nu fac priviri din astea în adâncimea prezentului. Pe mine mă interesează în special trecutul şi acest trecut este plin de istorie, se leagă de Soroca o serie de fapte de natură istorică. Unirea de la 1918 putem spune că de aici a început. Pe aceste locuri s-a născut Constantin Stere, numele căruia îl poartă acest liceu în care ne aflăm, Pantelimon Halippa, unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia, preşedintele „Sfatului Ţării”. Să ne amintim de Dumitru Iov, fost prefect de Soroca, Paul Vataman, Vasile Săcară etc. Soroca, cum spuneam, se leagă şi cu nume din cărţile lui Sadoveanu. Într-o carte a lui Sadoveanu, uncheşul Soroceanu are un nepot Bogdănuţ. Printr-un dialog dintre uncheş şi nepot este scoasă în atenţie lumina dragostei dintre oamenii înrudiţi şi a dragostei de ţară. Nepotul acesta zice: „Uncheşule, nu ştiu ce să fac că nu mă simt bine. Învaţă-mă ce să fac”. Uncheşul îi răspunde: „Bogdănuţ, tu trebuie să faci tot ce poţi face ca să trăieşti. Urcă-te în cer, coboară pe pământ, fă tot ce poţi ca să trăieşti. Pentru că dacă mori tu, eu pătimesc grozav. Nu mor numai eu, moare tot neamul nostru”. Şi scene din acestea Sadoveanu are foarte multe. Sadoveanu este un fel de evocator care trezeşte în noi dragostea pentru cei care au fost, legătură fără de care nu se poate imagina viaţa. Noi nu putem trăi numai noi, cei de azi. Dacă nu avem legătura cu trecutul, suntem sortiţi morţii. Dacă trăim în legătură cu cei de altă dată, atunci ştim că există un lanţ din care nu lipseşte nicio verigă şi lanţul acesta ne ţine uniţi.

– Aşa este. La finalul acestui interviu, V-aş ruga să-mi satisfaceţi curiozitatea – cum faceţi şi care e secretul că, la 85 de ani pe care i-aţi împlinit în această lună, sunteţi într-o formă intelectuală perfectă şi plin de dorinţa de a vă dărui oamenilor?

Munca e cel mai bun îndreptar pentru lungimea zilelor şi mai cu seamă munca intelectuală, care îl ţine pe om în formă. Nu trebuie să lăsăm creierul să lenevească, să-i dăm hrană mereu şi să nu-l lipsim de tot ce-i frumos. Să ne îmbogăţim prin literatură şi artă, care ne ajută să accedem la Dumnezeire. Oamenii care nu au ocazia să muncească mor repede. Cine munceşte, fie fizic, fie intelectual, este bogat şi e băgat în seamă de Dumnezeu, care zice: „Stai, măi, că omul acesta are de lucru, să-l mai lăsăm să lucreze!”

– Să vă mai lase Dumnezeu să lucraţi încă mulţi ani şi pe Dumneavoastră, căci am înţeles că mai aveţi mult de lucru. La mulţi ani! Poate ne întâlnim şi la o sută de ani, aici, la Cetatea lui Ştefan cel Mare.

Mulţi ani şi dumneavoastră! Cum o fi voia lui Dumnezeu.

Interviu realizat de Nina Neculce,

Februarie, 1999

 

The following two tabs change content below.