EROUL DIN PĂDURE (2)

Luptătorul din Rezistența armată antisovietică din Basarabia postbelică, Ion Gălescu, este în viață!

galescu copac copy

În timp ce americanii câștigau războiul din Coreea, speranța noastră era la un război al SUA cu URSS, continuă Ion Gălescu. Ne pregăteam serios de un mare război cu sovieticii. În fiecare sat aveam plutoanele noastre de combatanți, pe care îi asiguram cu arme ce trebuia puse în aplicare mai târziu. Armele le „confiscam” de la paznicii de prin colhozuri, care nu doreau să se dea cu noi, sau din alte părți. Așteptam ca America și Anglia să ajungă și pe la noi și atunci, într-o oră-două, să fim gata cu armata noastră pentru lupta finală împotriva ocupanților de la răsărit….

– Când ați luat decizia să puneți mâna pe armă și să vă înfruntați dușmanul?

Cred că am avut gândul acesta întotdeauna. Dar prima confruntare cu soldații sovietici am avut-o chiar după așa-zisa lor „eliberare” din 1944, care a fost de fapt o altă ocupație a Basarabiei noastre române. Abia intraseră aceștia în sat, prin august-septembrie 1944, că au și început a hărțui lumea la stânga și la dreapta, pe fiecare suspect ameninţându-l cu împușcarea. M-au prins și pe mine și m-au închis în beciul fostei primării din sat. Au aflat că am arme de luptă, pe care le găsisem pe câmpul de bătălie al trupelor române și germane, prin tranşeele părăsite de lângă Vorniceni. M-a pârât cineva, dar eu n-am recunoscut posesia de arme, pe care apoi le-am folosit în lupta mea contra bolșevicilor. Am stat mai multe zile sau poate săptămâni în beciul Securității și am observat că o piatră lângă gaura de aer stă mai slab ca altele. Am săpat în jurul ei și, după mai multe zile, a cedat. Am prins momentul când santinela, afară, a cerut o țigară de la cineva, cu cuvintele: „Serioja, dai zakuriti (Serioja, dă-mi un foc)”. Am scos piatra și am țâșnit din închisoarea sovietică, să nu mă mai întorc la ea niciodată. Eh-ei, după ce mai apoi i-am „gâdilit” pe sovietici vreo câțiva ani la rând, în 1954 m-au prins și mi-au dat atâția ani de lagăr că închisoarea din 1944 îmi părea floare la ureche. Dar să știi, Gheorghe, că și din lagărele bolșevice din Siberia eu am evadat de trei ori. Chiar dacă m-au prins de fiecare dată și îmi mai adăugau la termenul din sentința inițială, nu m-am dat nici în Siberia lor nenorocită. M-au ținut închis la munci grele șaptesprezece ani și două luni…

Aveam oamenii noștri printre lucrătorii și paznicii de la fermele colhozurilor, care ne dădeau ba un miel, ba un porc și chiar câte un vițel. La Gălești paznic la fermă era prietenul meu, Vasile Gălescu. La Voinova ne primea Ștefan Barbă, la Vărzăreștii-Noi – Ion Amariei, iar la Tătărești ne aștepta Ionel Strugari cu Vasile Voloc. La fel lucrurile mergeau și la Recea, Cobâlca (astăzi Codreanca) etc. Alteori înscenam câte un furt de magazine ale statului, unde oamenii noștri lucrau în calitate de paznici. Ne duceam noaptea la ei, beam pe loc câte o votcă, apoi luam ce ne trebuie. Ca să nu-i bănuiască nimeni pe cei rămași „la post”, ne înțelegeam ca la urmă să-i legăm la mâini, de parcă i-ar fi atacat cineva, apoi ieșeam afară, trăgeam o rafală de automat pe verticală, ca să se audă în sat, și plecam. Așa am făcut la Vâprova, la Voinova, la Zubrești, la Vărzăreștii-Noi și încă pe undeva.

SĂ TRĂIASCĂ PARTIZANII, PÂNĂ VIN AMERICANII!

– Prin dosarele Dumneavoastră din profundele arhive securiste scrie că închisoarea cea din 1944 ar fi pentru moarte de om. Apoi, Dumneavoastră le ziceți bolșevicilor „bandiți sovietici”, pe când dosarele lor tocmai vă numesc pe Dumneavoastră „bandiți”, la tot pasul…

Faptele vorbesc de la sine, deci trebuie să deschidă ochii fiecare rătăcit. Cine a făcut teroarea prin satele bietei noastre Basarabii române? Cine a smuls copii, femei, bătrâni în plină noapte din culcușurile lor calde și i-a dus în siberii de gheață? Cine a despărțit bărbații de familii și i-a trimis la moarte în lagărele gulagului? Știți bine că nu eu am făcut-o! Or, tocmai aceste crime se numesc „banditism de stat”. Iar faptul că ei arătau cu degetul la alții, inclusiv la noi, ca în povestea cu hoțul, care strigă „Prindeți hoțul!” însemna ascunderea de crimele lor adevărate. Numai slugoii bolșevicilor au crezut în baliverne și au vehiculat povestea cu „Gălescu, banditul”. Alții o mai poartă și astăzi, căci bolșevismul încă mai stă în mintea multora dintre cei pe care îi întâlniți. Zeci de ani de propagandă comunistă sovietică prin ziare, la radio, prin școli și prin alte forme de spălare a creierilor la ce crezi că au putut să aducă în capul unora, dacă nu la opinii mincinoase de tipul „Gălescu, banditul”…

 

 

Cât privește „moartea de om” chipurile comisă de mine, vreau să vă spun că aceasta a fost o invenție a mea, ca să scap mai ușor de cleștele sovietic, după ce le căzusem în mâini. Când m-au prins în 1954, și când mă purtau prin birourile anchetatorilor, eu le spuneam că am stat în pușcărie românească pentru omor. În acest caz securiștii au prins a mă trata mai ușor ca pe alții. Să omori în regimul românesc pentru sovietici era ceva de bine, dar să porți armă neautorizat la ei însemna să fii un „dușman al poporului” care trebuie lichidat. Eu le picasem în mâini pentru port de armă, deci mă aștepta pedeapsa cea mai grea…

galesu tanar

Sergiu Voinovan, veteran al războiului pe frontul sovietic, unul dintre luptătorii Organizaţiei de rezistenţă armată antisovietică “Armata din pădure” (Foto din dosarul penal)

– Și totuși, ați făcut moarte de om, căci altfel de ce ați fi pus mâna pe armă?

În august 1953, în pădurea Voinovei, eram vreo șapte băieți care ne întorceam dintr-o misiune din satul Vărzăreștii Noi, unde aveam oamenii noștri. Aceștia ne-au aprovizionat cu cele necesare și noi ne îndreptam spre baza din Lopatna. Securiștii ne-au atacat prin surprindere și a trebuit să ripostăm. Eu purtam carabină cu țeava retezată, un pistol-automat marcă germană și un revolver „Walter”, pe care le-am pus în aplicare, apărându-mă. De după tufari a apărut un securist gata să tragă în mine. Ce eram să fac? Am tras o rafală direct în capul acestuia, de l-am ciuruit la ochi să nu mai vină nepoftit pe la noi. Însă în această luptă, eu am fost rănit la picior și am pierdut pistolul, care-mi căzuse din teaca neînchisă.

(Notă: Din dosare, aflăm că acest împușcat de către Ion Gălescu era cetățeanul Stepan Culinca din Voinova, unul dintre ajutoarele poliției sovietice, care în cadrul unui grup de securiști i-a atacat pe partizani. În birourile anchetei, Ion Gălescu n-a recunoscut că el ar fi autorul lichidării securistului și asta l-a salvat de la pedeapsa capitală.)

fam galescu

CODRUL, PUȘCA ȘI NEVASTA

– O armată de bărbați înarmați trebuia cumva hrănită. Cum vă alimentați de la o luptă la alta?

(În acest timp, intră în vorbă soția eroului, Ana Gălescu, care îi este prieten de viață de mai bine de șaizeci și cinci de ani.)

Ion al meu și prietenii săi veneau uneori la noi acasă, atunci când exista toată siguranța că în sat nu se aflau securiști la pândă. Toți erau înarmați, dar nici unul nu ținea pușca la umăr, ci stăteau cu armele în mâini, gata de luptă. Făceam câte o oală mare de mâncare, din ce aveam. Când nu aveam mâncare de ajuns, băieții erau primiți la alte case în satul nostru sau în cele învecinate. De multe ori însă ei nu puteau ieși din pădure, din cauza multor ochi țintiți încolo. Atunci eu pregăteam mâncarea, o puneam în vreo legătură și plecam cu ea spre pădure, deși securitatea mă urmărea și pe mine. O agățam în coroana unui copac știut doar de noi și astfel băieții nu aveau să moară de foame.

batrana galescu

Nadejda Turtă din Zubreşti, om de legătură al Organizaţiei de rezistenţă armata antisovietică “Armata din Pădure”, în timpul arestării sale, anul 1954 (Foto din dosarul penal)

Dacă am fi trăit noi doar din plăcintele și borșul Anicăi mele, mult n-o duceam, căci Armata noastră era destul de mare, intră in vorbă nenea Ion Luptătorul. De fapt, aveam oamenii noștri printre lucrătorii și paznicii de la fermele colhozurilor, care ne dădeau ba un miel, ba un porc și chiar câte un vițel. La Gălești paznic la fermă era prietenul meu, Vasile Gălescu. La Voinova ne primea Ștefan Barbă, la Vărzăreștii Noi – Ion Amariei, iar la Tătărești ne aștepta Ionel Strugari cu Vasile Voloc. La fel lucrurile mergeau și la Recea, Cobâlca (astăzi Codreanca) etc. Alteori înscenam câte un furt de magazine ale statului, unde oamenii noștri lucrau în calitate de paznici. Ne duceam noaptea la ei, beam pe loc câte o votcă, apoi luam ce ne trebuie. Ca să nu-i bănuiască nimeni pe cei rămași „la post”, ne înțelegeam ca la urmă să-i legăm la mâini, de parcă i-ar fi atacat cineva, apoi ieșeam afară, trăgeam o rafală de automat pe verticală, ca să se audă în sat, și plecam. Așa am făcut la Vâprova, la Voinova, la Zubrești, la Vărzăreștii-Noi și încă pe undeva. Ulterior, justiția sovietică ne-a pus în cârcă toate episoadele acestea, denumindu-le „furt din averea socialistă”.

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)