Enigma a doi ochi care așteaptă

Ultima oră înainte de despărțire. Doamne, cât de repede curg secundele, minutele! Încerci o strângere de inimă, un „nu știu cum și un nu știu ce”, care îți dă fiori. În mângâietoarea lumină a îmbrățișărilor, te cuprinde aceeași tăcere care vorbește. Nimic în stare să prețuiască atâta cât prețuiește această clipă. Nici foame, nici sete, nici oboseală, și numai palpitațiile a două inimi, ce bat la unison…

Anatol nu-și termină cuvântul de rămas bun, că taxiul și sosi la poartă. Pleca la muncă în Israel, lăsându-și acasă soția tânără, gravidă în a doua lună. Mergea la muncă provizorie în construcții ca să câștige bani pentru a-și construi o casă. Drumul a fost ușor, dar despărțirea era grea. Revedea mereu ochii soției, ochii aceia care așteaptă și care parcă îi spuneau la plecare: „Nu te duce!”. De câte ori vedea ochii ei, jucând în lacrimi, simțea parcă o împunsătură în inimă. Greu trecea timpul departe de casă, greu se adapta la necunoscut…

Se topeau unul după altul

Cu Carolina, soția lui, cultivase o relație frumoasă, directă, neintermediată de nimeni. S-au cunoscut în anii de liceu la o serată școlară. Anatol învăța în clasa a XI-a. Iar Carolina la acea vreme învăța în clasa a IX-a și era în conflict cu un coleg din cealaltă clasă de-a noua, care o adora și cu care legase prietenie de aproape un an. Când colegul venise să-i ceară iertare, ea l-a rugat să o lase în pace, adăugând: „Uită-mă! Între noi totul s-a sfârșit! M-am săturat să te tot iert. Și, te rog, nu insista! Aș vrea să-ți spun că este altul în locul tău mult mai bun decât tine. Atât”.

Anatol îi furase inima de cum a invitat-o la dans la acea serată. Era un bun dansator. Și primul lor dans a fost un vals. Se roteau atât de ușor de parcă pluteau pe suprafața unei ape. Plutirea și rotirea o fascinau. La un moment dat ea a simțit fluturi în stomac, iar el s-a lăsat prins de privirile ei. Dragostea îi învăluia pe amândoi. Băiatul afișa un zâmbet larg, călduros. Cu sufletul ca în palmă, îi răspundea și ea zâmbind. Așa a început povestea lor de dragoste. De la o zi la alta, între dorință și vis, iubirea lor creștea în intensitate. Erau elevi buni amândoi. Învățau foarte bine, dar găseau timp și pentru distracție, întâlniri, discuții. Comunicarea dintre ei în timpul liber li se părea lucrul cel mai important. Vorbeau mult, se topeau unul după altul și își petreceau cât se poate de frumos timpul împreună. Citeau multe cărți pe care le discutau împreună.

La muncă peste hotare pentru a-și împlini visul

După absolvirea liceului, Anatol s-a înscris la facultate în Chișinău ca să fie aproape de iubita sa. Băiat sensibil, cu mult umor, îi oferea zilnic Carolinei clipe frumoase. Orice întâlnire cu ea îl aducea în cea mai bună formă și pe el. Așa au trecut doi ani până a absolvit și fata liceul. Au decis de comun acord ca ea să-și continue studiile la Colegiul de Medicină. Asta au și făcut, pentru că facultatea cerea mai mult timp și cheltuieli mai mari. După absolvirea colegiului s-au căsătorit. Banii câștigați la nuntă i-au pus la păstrare la o bancă. Suma era mică, nu le ajungea pentru procurarea unei locuințe.

Trebuie să vă mai spun că, născuți în Chișinău amândoi, se trăgeau din familii modeste. Primul an după nuntă au locuit împreună cu părinții lui Anatol, apoi au trecut să locuiască separat, închiriind o garsonieră. Dragostea lor era în continuă creștere. Se adorau cu toată sensibilitatea, cu tot firescul de care erau în stare. După trei ani de căsnicie, tânăra nevastă a simțit că a venit timpul să devină mamă. A rămas însărcinată atunci când își dorea acest lucru. Aveau multe vise îndrăznețe, multe le treceau prin minte. Dar pentru viitorul apropiat visau la o casă cu grădină, așa cum aveau bunicii Carolinei la țară. Toate vacanțele de vară Carolina le petrecea la țară.

Îi plăcea să grădinărească alături de bunica și de bunelul în grădina lor cu de toate: flori, copaci, pomușoare, legume. Grădina bunicilor era admirată de tot satul. Cele mai frumoase flori înfloreau în grădina lor. Cele mai gustoase pere, mere, prune, mure, agrișe, căpșune la ei le găseai. La ei găseai și o mulțime de fructe exotice: curmale, smochine, castane dulci… Credeau că vor reuși să adune bani pentru împlinirea visului, muncind acasă, dar, văzând că timpul trece, iar economiile pe care le făceau erau foarte mici, Anatol a decis să plece la muncă peste hotare, cum notam mai sus.

N-a ajuns să-și țină micuța în brațe

A plecat la o vreme nu prea potrivită. Pentru Carolina venise o perioadă nu tocmai ușoară. Era însărcinată și ar fi vrut ca el să-i fie alături, când se simțea rău, să se bucure împreună de primele mișcări ale bebelușului, să comunice cu el, mângâindu-i burtica. Așa că plecarea lui de acasă a cam destabilizat-o. Obișnuită să fie trezită în fiecare dimineață cu un sărut, să i se aducă cafeaua în pat, să o ducă cu mașina la serviciu, îi venea greu să accepte realitatea. Nu voia să se lase subjugată de nostalgie, dar nu-i mai ajungea atâta energie pozitivă fără acele lucruri care i-au fost dragi și care acum îi lipseau. Îi era trist fără el, chiar dacă comunicau pe internet zilnic. Uneori tristețea era atât de apăsătoare încât îi afecta sufletul, mintea, psihicul.

Reușea să se liniştească doar după ce discuta cu Anatol și trimitea gândurile la scopul final – acela de a naște un copil sănătos și de a avea cuibușorul lor. După cinci luni de la plecarea soțului, Carolina se obișnuise cumva cu condiția ei de viață. Se concentra pe viața fetiței pe care o purta sub inimă. Aștepta cu emoții venirea ei pe lume. Se gândea la prima rochiță, la prima cosiță, la cât de frumoasă va deveni viața alături de ea și cum își va scălda sufletul în fericire. Dar nu a mai ajuns să își țină micuța în brațe. În urma unui accident de mașină, în timp ce mergea la un control ordinar la medic, a născut-o prematur și fără suflare. Inima fetiței încetase să bată înainte de a se naște.

O pierdere mult prea dureroasă – o durere profundă. Anatol s-a întors acasă. Plângeau amândoi, încercând o senzație de goliciune cumplită. Primele zile au fost cele mai grele. Carolina nu voia să vadă pe nimeni, nu se atingea de mâncare, devenise furioasă, lipsită de speranță. Anatol se simțea vinovat. Își măcina creierul că nu trebuia să plece departe de casă tocmai în această perioadă. Tot timpul cât s-a aflat în Israel revedea ochii soției care puneau întrebări și care parcă îl mustrau pentru plecarea lui. Și de câte ori vedea ochii ei ce așteptau, simțea parcă o arsură, o împunsătură în inimă. Îl cuprindea deodată gândul să întrerupă contractul și să se întoarcă acasă. Dar un alt gând, cel de a avea casa lor, îl ținea pe loc. Ciudată situație.

„De ce nu m-am întors după trei sau patru luni? De ce nu mi-a luminat Dumnezeu mintea atunci când revedeam ochii soției jucând în lacrimi?! Să fi fost acesta un semn pe care eu nu l-am putut descifra?”, se întreba cu disperare bărbatul… A fost nevoie de  trei ani până s-a așezat pacea în sufletele lor, până când Soarele a răsărit din nou în casa lor. Carolina e însărcinată din nou. Cu banii câștigați peste hotare și cu economiile pe care le aveau și-au cumpărat un apartament cu două camere. Sunt mulțumiți cu ce au, dar nu au omorât visul de a avea o casă cu grădină. Așteaptă să vină vremea realizării lui.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce