”Eminescu a trăit mult, chiar și murind la 39 de ani”

 

Alex. Ștefănescu: ”Avem și azi un sentiment de clandestinitate când se citește „Doina” lui Eminescu în public”

Interviu cu Alex. Ștefănescu, București

−  Stimate d-le Alex. Ștefănescu, ați luat toate poeziile antume ale lui Eminescu și despre fiecare dintre ele ați scris câte un text. A ieșit un volum fenomenal care se numește „Eminescu, poem cu poem”. Fiecare text al dvs. e un eseu cizelat, bine gândit, și foarte artistic, melodios, ca o poezie. Felicitări, rareori se scrie atât de viu și concentrat, esențializat despre Eminescu. Studenții deștepți vor folosi volumul în pregătirea de examene, profesorii îl vor avea ca un ghid confortabil în munca lor, poeții, deși fug de Eminescu, se vor întoarce la el, inclusiv datorită cărții dvs.

Cât ați scris-o, Eminescu a fost în casa dvs.? L-ați invitat în fotoliu, la un ceai, la fereastră, pentru a privi împreună amurgul? Vă întreb serios − i-ați simțit prezența fizică?

− Eminescu face parte din viața mea de multă vreme, încă dinainte de a fi învățat să citesc (îmi citea tata poezii de-ale lui cu glas tare). Nu în sensul că l-aș fi mitologizat, ci în acela că l-am admirat sincer, cu entuziasm. Mi-aduc aminte prima impresie: mi s-a părut uimitor faptul că din cuvinte simple, la îndemâna oricui, se pot face combinații neasemuit de frumoase. Toți cunoaștem cuvinte ca „bulgăre”, „nor”, „pânză”, „lumină”, „a rupe”, „valuri” etc. Dar să spui că norii oglindiți în lac arată ca o pânză fină și că această pânză este ruptă de mișcări de valuri ca de bulgări de lumină este ceva cu totul ieșit din comun. Îți vine să te gândești la o scamatorie. Sau la un miracol.

Atunci, copil fiind, am înțeles datorită lui Eminescu că literatura are ceva magic, ca și cum ar fi scrisă de zei, nu de oameni, și că, în același timp, este întrutotul accesibilă oamenilor, fiind făcută exclusiv din cuvinte, cunoscute de toată lumea.

Am citit și recitit toată viața textele scrise de Eminescu, m-am documentat în legătură cu biografia lui (am în minte o cronologie a acestei biografii, pe ani, pe luni și în multe cazuri pe zile), m-am informat în detaliu în legătură cu revista „Convorbiri” și ziarul „Timpul”, cu junimiștii, cu Titu Maiorescu, I.L.Caragiale, Ion Creangă, Veronica Micle, cu familia (numeroasă și nefericită) a lui Eminescu, cu universitățile la care el a învățat, cu cărțile pe care le-a citit etc. Am în casă ediția anastatică a manuscriselor lui, astfel încât pot spune că am în casă lada cu manuscrise (15.000 de pagini) pe care Eminescu i-a încredințat-o lui Titu Maiorescu. Am fost de mai multe ori și la Ipotești, ca să-i vizitez casa părintească și să „cutreier” pădurile din împrejurimi, până la lacul încărcat cu nuferi galbeni (există și acum).

Da, i-am simțit prezența fizică, în timp ce lucram la cartea „Eminescu, poem cu poem”, dar nu mi l-am imaginat stând în fotoliu, ci așezat la masa de lucru, cu capul în mâini, din cauza unei migrene îngrozitoare și strigând – așa cum și-l amintește un nepot al lui Slavici – „Smulgeți-mi capul! Smulgeți-mi capul!”

 

– Nu folosiți des cuvântul „geniu” la adresa lui Eminescu. Îi spuneți „cel mai mare poet al nostru”. În general, preferați simplitatea în formulări. Cum vi se dă această simplitate? A fost nevoie de un exercițiu de ani de zile?

− Aveți dreptate, nu m-am născut cu această simplitate, m-am străduit să ajung la ea. De ce? Din bunăvoință față de cititori, din politețe, din dorința sinceră de a comunica. Există o limbă de lemn a criticii literare de care am oroare. Scriind critică literară vreau să mă fac înțeles, nu să-i complexez pe cei din jur. Deviza mea este „Hai să ne bucurăm împreună de frumusețea literaturii!”

 

– Ziceți despre Eminescu că „a fabricat veșnicia la masa lui de lucru”. Cum e veșnicia în opera unui om care a murit la doar 39 de ani? Era atât de tânăr! Cum era tinerețea pe vremea lui? Cum e tinerețea azi?

 

− Cred că pe vremea lui Eminescu se trăia mai intens, nu ca în vremea noastră când se trăiește… trepidant. Oamenii contemplau, nu vizionau. Se îndrăgosteau, nu „făceau” dragoste. Foloseau cu grijă cuvintele, nu le risipeau. Eminescu a trăit mult, chiar și murind la 39 de ani. Noi nu trăim mult, trăim multe.

Combinațiile de cuvinte făcute de Eminescu au rezistat până acum și vor rezista și de acum înainte, poate câteva sute ani. Ele sunt totodată armătura care nu va permite ca limba română să se destrame prea ușor în viitor.

Bustul lui Eminescu de la Putna, autot Oscar Han

– Afirmați că și astăzi românii se cam tem să recite „Doină”. Credeți că „Doină” va suna des în 2018, anul Centenarului Unirii?

− Da, avem și azi un sentiment de clandestinitate când se citește „Doina” lui Eminescu în public (ca înainte de 1989, când ascultam postul de radio Europa Liberă). Totul pleacă de la o confuzie între poezie și ideologie. Pleacă, deci, de la incultură și lipsă de educație estetică. Pentru un om cultivat, care nu confundă planurile, totul e clar.  Ceea ce are voie un poet nu are voie un om politic. Un poet poate să-i iubească pe români mai mult decât pe străini. Un om politic este obligat să-i considere egali în drepturi pe toți și să nu facă discriminări. Naționalismul, în cazul unui poet, ține de sentimentalismul său, de dragostea față de cei cu care are în comun amintiri istorice, culturale, lingvistice etc. Naționalismul, în cazul unui om politic, devine un pericol pentru cei de alte naționalități.

A-i reproșa lui Eminescu că îi iubea doar pe români este ridicol, este ca și cum i s-ar reproșa că o iubea doar pe Veronica Micle, discriminându-le pe celelalte femei (poftim, le-am dat o idee îndârjitelor feministe!).

– „Glossă” e un punct culminant al poeziei lui Eminescu? Aici e perfecțiunea, absolutul?

− Nu cred că „Glossă” este un punct culminant. În această poezie putem admira tonul oracular care face ca enunțuri banale să pară adevăruri supreme, rostite de un sfinx. Sunt multe alte poezii mai valoroase. Mai mult și mai mult decât toate (chiar și decât „Luceafărul”), îmi plac „Călin (file din poveste)” și „Rugăciunea unui dac”. „Călin (file din poveste)” – pentru că în cuprinsul acestui amplu poem Eminescu trece cu degetele lui puternice și delicate pe o întreagă claviatură de stiluri. Ca Shakespeare, joacă toate rolurile posibile, inclusiv propriul lui rol, astfel încât poemul poate fi considerat o sinteză de eminescianism. Iar „Rugăciunea unui dac” mă fascinează (și mă și sperie puțin) prin radicalitatea inumană a atitudinii. Cu o fervoare neagră a sinuciderii, poetul îi cere unei instanțe supreme (ce tulburător este efortul de-a o identifica!) să-l distrugă, să-l dezagrege, să-l facă să dispară de pe fața pământului și, mai mult decât atât, să-l… șteargă din cartea Universului, astfel încât să nici nu fi existat vreodată!

– În textul dvs. despre „Cugetările sărmanului Dionis”  susțineți că poetul juca… „comedia sărăciei”. Ne-am obișnuit să credem că el a trăit sărăcia pe viu și a exprimat realist ce simt oamenii sărmani. Îmi părea că rima „poezie–sărăcie” e definitorie pentru neamul nostru. Iar dumneavoastră considerați că Eminescu doar se juca de-a sărăcia?

− Eminescu n-a fost niciodată sărac, a fost dezinteresat de bunurile materiale (așa cum va fi peste un secol Nichita Stănescu). Avea momente când se mobiliza ca să procure bani, de exemplu atunci când făcea planuri (himerice)  să amenajeze o locuință frumoasă și să se căsătorească cu Veronica Micle. Sunt înduioșătoare seriozitatea de ministru de finanțe cu care calcula în asemenea momente bugetul, ca și demnitatea rigidă cu care se adresa celor capabili să-l finanțeze. Dar, în fond, banii nu-l interesau și de aceea nici nu-i avea.

Oricum provenea dintr-o familie bună. Am văzut cu ochii mei, în casa natală de la Ipotești, cleștișorul de argint cu care ai casei stingeau lumânările, Enciclopedia Britanică cu numeroasele ei volume legate în piele, șifonierul din lemn de cireș cu încrustații de sidef din camera Harietei (mi l-am imaginat pe Eminescu, copil, rezemat de acel dulap și stând de vorbă cu sora lui). Lacul cu nuferi însuși, din pădurea din apropiere, era proprietatea familiei Eminovici. Într-un fel stai pe malul unui lac când știi că e al familiei tale, și în altă stare de spirit te afli dacă nu ești decât un intrus și poate veni oricând paznicul să tragă cu pușca cu sare în tine.

Da, în „Cugetările sărmanului Dionis”, Eminescu pune în scenă o comedie a sărăciei. Nu e o presupunere a mea, ci o evidență. Este de ajuns să recitim poezia ca să constatăm că poetul se amuză pe seama sărăciei sale, de care în sinea lui se bucură cu o voluptate de ascet.

– V-ați oprit și asupra unor lacune din unele poezii eminesciene. Nu v-a fost teamă să-l și criticați un pic?

− Ca să fiu sincer, mă bucur când descopăr versuri proaste de Eminescu, ele dovedesc că poetul a fost un om, nu zeu. Un om care a scris de multe ori versuri zeiești. Dacă ar fi fost un supraom sau un personaj divin n-am fi avut motive să-l admirăm. Dar este infinit tulburător să ne aducem aminte că a fost un om ca și noi care a creat poezii de o frumusețe nepământească.

– Poezia lui Eminescu nu era eminesciană la începuturi, a devenit eminesciană peste mai mulți ani de la debut. E foarte emoționant să urmărim cum Eminescu devine Eminescu. Ce a însemnat pentru Dvs. scrierea volumului? Un omagiu, o înnoire, un bilanț?

− După ce am trecut de șaizeci de ani, mă gândeam adeseori, cu sentimentul datoriei neîndeplinite, că am să mor în curând fără să fi scris o carte despre Eminescu. Cunosc intelectuali de elită străini care învață limba română ca să-l poată citi pe Eminescu în original și mă invidiază că eu cunosc această limbă încă din primii ani de viață. Ce fel de critic literar sunt eu dacă n-am scris o carte despre Eminescu? mă întrebam dezamăgit de mine însumi. Apoi, în cei patru-cinci ani cât am lucrat la carte, mi-era teamă că am să mor pe neașteptate, cu cartea neterminată. Iată că am avut noroc și am terminat cartea. Scopul principal al ei este să relanseze interesul cititorilor pentru poezia eminesciană. Aveam și un scop secret: să vă placă și dvs., Irina Nechit. Și iată că mi l-am atins.

Interviu de Irina Nechit