Elegie pentru Bunicul

La 90 de ani de la naşterea scriitorului Vasile Vasilache

IMAGE0002

Vasile Vasilache cu fiii Valeriu şi Victor, nepotul Tudor şi strănepotul Luca

„Nepoate, atenție! Servesc!” Mingea de tenis “zvâârrrr” pe lângă ureche zguduind plasa de protecție ce înconjura terenul. Un omuleț care ne urmărea cu mare interes slobozind nori de fum dintr-un colț de gură, dădu aprobator din cap – “Oho, Vasili!” Era un vecin de la bloc pe bulevardul Traian, pe vremuri “bd. Armatei Sovietice”. Poate vreun veteran? Cine știe… Nu e o amintire haioasă, mai degrabă banală, mai cu seamă că nici eu, nici bunicul nu eram mari “aficionados” ai tenisului. A fost o clipă care însă deschidea niște paranteze în mintea-mi încă de copil. „Bunicul va mai trăi un secol!”, mi-am spus.

Am smuls mingea pleșuvă încleştată în împletitura gardului încă tremurând. „Vom avea multă vreme să petrecem împreună, să “cântărim”, să contemplăm lumea. Tot atunci am realizat avantajul de a fi cel mai mare nepot – îi prinzi pe bunici mai tineri, mai în puteri, cu mai multă vlagă. Trec peste dezavantaje (mustrările părinților sunt mai aspre… că, mde… ești cel mai mare – să fii exemplu pentru cei care vin din urmă).

Am nenumărate momente de neuitat cu bunicul. Nici nu prea știu de unde să încep… Până acum simt mirosul pârjoalelor tocmai scoase de pe tigaie. Bunicul învelește două într-o gazetă și, cu mine de mână, țuști pe ușă să nu ne prindă bunica. Mă calcă pe un crac de șalvari cumpărați cu perspectivă (câteva mărimi mai mari, în speranța că mă vor servi până intru în clasa muncitoare!). Ne umflă râsul pe amândoi și fugulița pe poartă! Planul era stabilit de cu seară – așteptam doar pârjoalele! Era un cățelandru în mahala: mic, negru şi rău foc. Trebuia să-i facem cu orice preț viză de reședință în gospodăria de pe strada Livezilor. Mănâncă puțin, dar e vrednic! Bună afacere! Nu a fost să fie! Era un fel de “oligarh” printre jigodii. După ce a dat lovitura de “miliarde”, s-a lins pe bot și a dat semnalul. O haită de vreo zece dulăi se îndreptau mârâind spre gazeta cu iz de pârjoală din buzunarul Bunicului. Fuga e rușinoasă, dar sănătoasă! Am luat-o din loc ca niște campioni olimpici, nici Usain Bolt nu ne-ar fi ajuns! Ne-am oprit tocmai la Complexul Memorial, ascunși după niște soldați de granit cu baionetele îndreptate în direcția de unde veneau dulăii. Pârjoalele erau bine socotite pe atunci… Bunicuța ne aștepta! Bunicul, trădat de gazeta schimbată la culoare și petele rămase pe buzunar, eu – alb ca varul şi cu “perspectivele” înnodate. Cel mai trist e că am rămas fără câine vrednic la gospodărie!

Dar să revin la sport. Marea patimă în familie era șahul! Câte nopți nedormite și ce tensiune ridicată în curtea de pe Livezilor! Mi-aduc aminte scrumiera. Un munte de chiștoace care se prăbușea sub propria-i greutate. Bunicul uita că are una pe care o strivește în dinți şi o plimba dintr-un colț în altul al gurii – întindea mâna după următoarea “suzetă”… Deseori vedeai doi șahiști şi patru-cinci țigări fumegând. Eu, într-un scrânciob pe prispă, foarte aproape de tablă, – huța-huța – alungând fumul să vadă dânșii tabla. Urmăresc figurile și încerc să ghicesc care va fi următoarea mișcare. Moș-miu Gheorghe: “Șah și Mat, Vasile!”. Bunicul ridică mâinile spre cer, după care se apucă de cap și iarăși le întinde repejor spre pachetul de țigări “Fluieraș”. Fum și scrum peste tot! Mai târziu am înțeles că nu numai patima șahului cauzează aceste erupții vulcanice – era și un “interes” la mijloc. Încă eram în epoca rublei!

Anii însă trec cu repeziciune. Uite că-mi apar primele semne de bărbățel – „văd că-ți apare mustăcioara, Tudore!”, zice Bunicul și-mi întinde o carte. Era revista ”Secolul 20” – „citește despre indienii precolumbieni”. Ce să spun, eram revoltat cumplit împotriva acelor nedreptăți geopolitice. Multă vreme nu m-am putut liniști aflând cum au fost decimate acele populații și cum le-au fost distruse culturile. Toată Europa voia aur din El Dorado… Astăzi, când ai mustăcioara de altădata căruntă, observi că lumea nu s-a schimbat chiar atât de mult. S-au schimbat doar uneltele și armele, e aceeaşi goană după aur, mai negru de astă dată.

Copii fiind, ne uităm la bunici de jos în sus, după care desfacem aripile şi îi privim noi de sus – le întindem o mână de ajutor acolo unde ei nu mai ajung. Așa mă trezesc în vişinul de pe Şciusev (ultima reședință a Bunicului). Era un vișin mare, frumos, doldora de fructe. Eu care dădeam mai des pe la el, bineînțeles că am fost echipat şi instruit pentru acea misiune specială. O găleată cu o funie peste cap (parcă eram Oscar Matzerath cu toba lui de tinichea – tot el mi-l dăduse pe Gunter Grass), o scară şi țuști în copac! Două vișine în găleată, una în gură. Răscoapte! Ah! Ce bune au fost! Găleata se umple încetișor, e tot mai grea.

image6

Vasile Vasilache cu nepotul Tudor

Îl privesc pe Bunicul din vișin. S-a așezat pe ușa beciului. Priveşte meditativ înspre cele câteva rânduri de vie. S-o fi gândind la surâsul lui Vișnu sau cine știe… poate-mi pregăteşte următoarea misiune specială! Mai lovesc găleata la fund de vreo două ori, așa ca să se așeze vișinele mai bine, să fac loc pentru cele rămase în copac! “Tudore!!! Imediat jos din copac!!! Repede!!! Iute!!!” Bunicul aleargă în casă și, cu un castron în mână, se repede într-un suflet spre mine. Îmi smulge vișinele și așază găleata pe castron. Văd “sânge” pe pământ. Cred că am mângâiat-o prea inimos la fund. “Am salvat vișinata! – spune bunicul. – Avea să o prăpădim!”. Bunicul a fost gospodar! Ce frumoasă ar fi lumea dacă ne-am căuta cu toții de aurul din curticelele noastre şi nu l-am lăsa să se prăpădească!

Timpul nu stă locului, dar nici noi cuminți; de la șalvari trecem la pantaloni cu șliț şi ne dăm părul cu gel. Făceam liceul la Iași când m-a vizitat odată. Coboram cătinel din dealul Copoului spre gara auto. Căutam casa unui fost coleg de-al lui pe când era şi el licean în Târgul Ieșilor. Era copleșit de amintiri și trist să vadă locurile adolescenței sale aproape de nerecunoscut. Eu vedeam totul în culori frumoase… Ce știam pe atunci? Minte verde, cârlionți în vânt şi o “suzeta” fumegând în dinți (știam că-mi va fi dragă încă din scrânciob). Îl grăbeam, dar Bunicul venea mai încetișor, mai domol, chiar dacă eram în vale. Și atunci te trăsnește – „un secol nu mai e atât de mult… e nimic, nu mai e – timpul o ia razna!”. Unele paranteze au început să se închidă. Noi, nepoții, care alergam nu demult pe la bunici să ne mai înduioșeze cu ale lor vorbe și să ne lumineze cu ale lor povețe, ne pomenim părinți, cu grijile și dramele noastre… Strănepoții ne iau locul și devin ei centrul atenției și mândria străbunilor!

Ultima dată am vorbit cu bunicul de pe o altă emisferă, pe 4 iulie 2008. Mi-a spus că-i este dor şi i-am zis că ne vedem curând. Bubuiau tunurile și se aprindea cerul de la focurile de artificii de Ziua independenţei, se sărbătorea dezlegarea de un imperiu, și probabil transformarea într-altul! Vestea tristă mi-a venit la foarte scurt timp. Bunicul a plecat și multă vreme nu m-am împăcat cu gândul că nu m-am grăbit!

Amintirile te răscolesc, chiar dacă pe alocuri nu le mai așezi cronologic cu mare precizie, ele rămân vii, împletite cu năstrușniciile copilăriei, cu parantezele deschise în adolescență și mai târziu, presărate cu bucurii de a-ți vedea fiul în brațele străbunicului. Timpul nu stă locului! Nu mai este nici acel măr sub care jucam șah şi discutam cu Bunicul cum devenim prizonierii- sclavii acestei culturi a mercantilismului, nu mai e nici vișinul, nu mai sunt nici rândurile de vie unde-şi odihnea dânsul privirea! Rămâne însă adânc în memorie surâsul lui duios şi gustul dulce-acriu al vișinei, şi – de ce nu – al vieții. I-am scris câteva rânduri de rămas bun: 4 iulie va rămâne pentru totdeauna ziua Bunicului!

Sunt ani de când plecat-am

Printre străini, să caut… nu știu ce…
Şi, de departe, aflu că ai plecat şi tu,
Mult prea devreme! Nu înțeleg – de ce?!

Te odihnești şi ne privești
Mereu duios şi-atent, de undeva de sus,
Şi vezi ce triști cu toții suntem
Că n-ai mai stat cu noi şi ai apus!

La ultim drum nu reușesc să vin,
Ca să te pup pe mâini, pe frunte, drag bunic,
Şi mi-e amar pe suflet că nu pot,
În lumea gândului să știi că-i lângă tine, al tău rătăcit nepot…

Nu-mi pot ierta că am întârziat acasă,
Să te strâng la piept, măcar încă o dată…
Sub măr, sau lângă prag, sau lângă poartă,
Așa cum am obișnuit de fiecare dată!

Dar vreau să nu fiu trist pentru o clipă,
Să cred că într-o zi din nou vom sta,
Sub măr, să-mpingi cu nerv tu o regină
Şi să te-aud cum strigi: „E Mat, nepoate, partida e a mea!”.

Mi-e dor!

Tudor Vasilache, Washington

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)