A dat naştere unui copil ştiind că va orbi

 


Tind să ducă un trai decent în condiţii extrem de dificile. Este vorba de o familie în care mama este oarbă, iar ceilalţi membri suferă de forme grave de miopie. Locuiesc într-o casă izolată de alte localităţi, la câţiva km de or. Criuleni, pe malul Nistrului. Femeia a născut al treilea copil fiind prevenită de medici că riscă să-şi piardă definitiv vederea.

Svetlana Corobceanu

La scurt timp după naştere, ne spune ea, lumina ochilor i s-a dus. Totodată şi-a pierdut soţul într-un accident stupid. S-a născut însă Maxim, care de la o vârstă fragedă a devenit sprijinul şi călăuza ei. Azi, la vârsta de 14 ani, băiatul este coaforul, stilistul şi tot el este cel care o machiază pe mamă, ea fiind solista unui ansamblu al Asociaţiei orbilor din Criuleni.

Pentru văzători locul pitoresc şi oarecum izolat de pe malul Nistrului, în oglinda căruia nopţile îşi scaldă luminile, de pe celălalt mal, or. Dubăsari, pare a fi o gură de rai. Membrii familiei Sudelea însă nu observă frumuseţea din jur. Copleşiţi de griji, înfruntă întunericul şi semiîntunericul luptând să se menţină pe linia de plutire.

Trăiesc cu speranţă

Iuliana Sudelea, în vârstă de 52 de ani, a avut probleme cu vederea de la naştere. În timpul războiului de pe Nistru, la câţiva paşi de ea, a explodat un proiectil. A fost rănită la picior, iar unda exploziei i-a afectat şi mai mult retina ochilor. Totuşi decizia de a mai naşte un copil a fost mai puternică decât avertismentul medicilor şi teama de întuneric. „Prima zi în care n-am mai văzut a fost şi cea mai grea zi din viaţa mea. M-am alinat cu speranţa că poate, de-a lungul timpului, o să încep să văd măcar câte puţin”, ne spune femeia. La început a spart multe vase, s-a lovit de nenumărate ori de lucrurile din propria casă, care brusc părea să se fi înstrăinat. Şi-a fript mâinile în mâncare. Dar, încetul cu încetul, s-a obişnuit să se orienteze.

„Când am o bucurie, în ochi am un curcubeu, văd o culoare albăstruie şi parcă ceva alb. Dar, dacă am o durere, se lasă întunericul şi atunci mi se face frică”, se confesează femeia. După 12 ani de orbire, azi îşi mai aminteşte cum arăta Maxim când era mic şi nepoţica sa de la fiica mai mare. „Maxim avea o scurtă verde şi o căciuliţă roşie, era o mânecă de om”, îl face să roşească pe adolescent mama sa. „Ţi-ai găsit şi matale temă de discuţie”, îi reproşează acesta.

Venituri derizorii

Atât copiii, cât şi nepoţii au forme mai mult sau mai puţin severe de miopie. Eugen, fiul mai mare, este invalid şi acum strâng bani pentru operaţie,de altfel cataracta l-ar putea aduce în situaţia mamei. Ambii au câte o pensie de 700 de lei şi fiul, în calitate de călăuză, mai beneficiază de 300 de lei. Sunt unicele surse sigure de venit în familie.

„Ascult radioul toată ziua. Se vorbeşte azi mult de legea împotriva discriminării. Nu ştiu cum ne-ar putea ajuta statul, poate doar să ne asigure cu un loc de muncă. La acest capitol orbii sunt cei mai marginalizaţi. O singură întreprindere şi aceea amplasată în Chişinău este prea puţin pentru nevoile noastre”, opinează Iuliana. După ce a orbit, prin Asociaţia orbilor i s-a propus o singură dată un loc de muncă. „O companie ne-a propus să alegem miez de nucă. Ne-au adus nucile acasă. Am luat zece saci. Aveau însă coaja tare ca piatra şi era dificil să extragi miezul. Am prelucrat doar cinci saci. Patronii au fost nemulţumiţi de calitatea miezului, căci era fărâmiţat şi ne-a dat doar câteva sute de lei din care am cumpărat o butelie de gaz”, ne spune femeia. Ulterior, n-au mai avut nicio propunere. „Este dificil pentru un om bolnav să reziste în ţara unde nici cel sănătos nu se prea poate descurca”, afirmă Eugen.

Lumina de la capătul tunelului

Colac peste pupăză, de la un timp, au şi un vecin nu prea binevoitor. Un bogătaş de la oraş care şi-a cumpărat aici teren pentru vilă. Cei de la Primăria Criuleni acuză familia Sudelea că şi-ar fi extins curtea cu câţiva ari care i se cuvin acestuia. A fost pornit un litigiu, căruia Iuliana Sudelea încearcă să-i facă faţă. „Nu poate să ne intre chiar până sub geam. Nu înţeleg cum nu le e ruşine să se ia de noi. Poate nu văd, dar voi şti să-mi fac dreptate”, pare hotărâtă femeia.

Petrece cea mai mare parte a timpului lângă telefon. Îndeplineşte diferite sarcini ale Asociaţiei orbilor, stabileşte întâlniri. „Nu ne putem angaja la muncă, dar cel puţin avem un sprijin moral important din partea acesteia”, ne mai spune ea.

Cântă. Unii nevăzători dintr-o asociaţie se deplasează în ospeţie la alţii. Comunică, se împrietenesc. „La Bălţi am luat locul I la un concurs de cântece. Am diferite premii şi menţiuni”, se mândreşte femeia. Serile, băieţii lucrează în seră, iar ea le alungă plictisul cântându-le cântece populare. Muzica e la loc de cinste în această casă. Nepoata mai mare cântă la pian, iar fiul Maxim studiază acordeonul.

Uneori, pe valurile Nistrului îşi iau avântul „Valurile Dunării”. Astfel, optimismul şi buna dispoziţie sunt păstrate între pereţii acestei case, iar în inima Iulianei, la capătul tunelului, apare o luminiţă de alb-albastru.