Edith Piaf, fără regrete

Avea înălţimea de 1,42 metri şi un talent ce i-a pus lumea la picioare. Ambele mari iubiri ale vieţii ei au purtat un singur nume: Marcelle, fiica pe care a născut-o la 17 ani, pierzând-o până a împlini 20, şi Marcel – campion mondial la box, mort într-un accident aviatic. A salvat 120 de prizonieri francezi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A luptat cu alcoolismul, cu narcomania, dar mai ales cu dependenţa de dragoste, cu frica de singurătate. Este adorată şi astăzi de milioane de oameni, fiindcă „spre ea îşi îndreaptă privirile perechile înlănţuite care mai ştiu să iubească, să sufere şi să moară” (Jean Cocteau). I-am retrăit viaţa, însoţind-o prin momentele cruciale ale destinului datorită spectacolului „Edith Piaf – femeia care a iubit”, pus în scenă de Nelly Cozaru, cu susţinerea Alianţei Franceze, UNITEM şi a Teatrului Studio Master Class.

Dialogul Irenei cu Edith

Pentru rolul „vrăbiuţei” Edith, a fost selectată Irena Boclincă, fostă studentă a regizoarei Nelly Cozaru, actriţă a Teatrului „Eugene Ionesco”, unde s-a remarcat în special prin personajul Gretei din piesa „Şefele” (după Werner Schwab). Apropierea de personalitatea cântăreţei franceze, cu firea ei puternică, debordantă, ironică şi autodistructivă, a fost, fără îndoială, o provocare serioasă. Dar, aşa cum Edith se transformă dintr-o făptură umilă a străzii într-o legendă a muzicii, Irena devine, pe durata reprezentației, imaginea vie a eroinei sale. O fi, probabil, la mijloc magia scenei, iluzia luminilor ce o sculptează şi o reinventează pe actriţă, forţa harului său. Sau poate că secretul uluitoarei personificări este însăşi povestea pe care ne-o relatează: o poveste a victoriilor şi a profundei disperări, unde bucuria de a cânta dragostea se ciocneşte de lipsa acesteia. Din scenografia minimalistă a spectacolului fac parte câteva haine negre (neapărat negre) pe care protagonista le schimbă în timp ce discursul avansează: de la un palton sărăcăcios, Edith trece la o blană luxoasă – simbol al celebrităţii şi averii acumulate din cântec. Ea schimbă hainele, aşa cum îşi schimbă statutul în lumea muzicii, dar dedesubt totul rămâne la fel: o rochie simplă, o voce atotcuprinzătoare, un suflet chinuit de singurătate.

Piaf nu separă muzica de istoria sa personală

Edith nu poate separa muzica de istoria sa personală. Resimte loviturile destinului atât de puternic, încât ele afectează totul: cariera, relaţiile, sănătatea sa. Într-un moment cheie al discursului, după moartea iubitului Marcel Cerdan, Piaf încearcă să iasă în scenă, vrea să cânte, dar textele – definitorii pentru piesele sale, i se încâlcesc în minte. „Sunt prea multe cuvinte în gura mea. Nu vă înghesuiţi toate odată. Mă duc să le scuip”, declară Edith, punctând o criză devastatoare pentru un artist, şi anume transformarea ordinii în haos, pierderea oricărui sens.

Birul plătit pentru glorie

Monologul explorează şi relaţia artistei cu publicul, care „este o prăpastie neagră, te atrage în îmbrăţişările sale şi te înghite fără rezerve”. Încă de la începuturile carierei, ştia că poate subjuga mulţimea şi nu se mulţumea cu jumătăţi de măsură. „Îi uimisem, dar nu-i aveam la picioarele mele”, rememorează Edith unul dintre primele sale mari concerte. Era conştientă de capacităţile sale, iar triumful avea să vină curând, la fel ca şi decăderea. Pe lângă public, era şi presa care o ridica în slăvi, ca apoi s-o zdrobească, interpretând adevărul, inventând istorii şi anecdote. „Voi muri şi se vor spune atâtea lucruri despre mine încât nimeni nu va şti cine am fost de fapt. Veţi spune că asta nu contează? E adevărat, dar este o idee care mă doare”, mărturiseşte „la môme Piaf”.

Un spectacol consacrat actorilor basarabeni

Nouă însă ne plac legendele frumoase, istoriile de succes şi evităm să vedem reversul monedei, birul plătit pentru o clipă de glorie. Spectacolul „Edith Piaf – femeia care a iubit” este dedicat de autoarea Nelly Cozaru colegilor-actori basarabeni care s-au confruntat cu un destin vitreg, frânt, ajuns în declin: Diana Barcaru, Marica Balan, Vasile Zubcu, Efim Lazarev, Gheorghe Grâu, Dumitru Fusu, Gheorghe Urschi. Sunt oameni care şi-au urmat talentul şi s-au dedicat scenei, fără a se cruţa, oameni care ni s-au dăruit în totalitate. Pentru ei, am putea să ne punem căştile în urechi, să găsim muzica lui Edith Piaf şi să intonăm, cu sau fără auz muzical:

„Non, rien de rien. Non, je ne regrette rien.”

Constanţa Popa