„E vorba despre așteptarea unor aripi”

Interviu cu Gabriela Culic, pictor, București, Premiul Muzeului Național de Artă al R. Moldova

Dragă Gabriela Culic, felicitări pentru expoziția personală găzduită de Galeria „Brâncuși” din Chișinău, în cadrul Bienalei Internaționale de Pictură, ediția a 5-a. Publicul din R. Moldova a rămas fascinat de picturile Dvs. Spuneți-mi, vă rog, cum au devenit păsările personaje atât de importante în pictura Dvs.? Vă place să le urmăriți pe geam, în parc, să le hrăniți, să le vorbiți?

E lumea spre care alerg, când totul în jur devine greu de respirat. Păsările de la care am plecat în urmă cu ceva ani, ca motiv în pictură, sunt prietenii mei de la fereastra atelierului. În fața ferestrei se înalță un bloc care îmi obstrucționează privirea, însă ochii îmi fug deasupra blocului, pe care un om a construit o căsuță pentru porumbei, ea adăpostește zeci sau sute de suflete. Privirea mea alege să facă abstracție de bloc și să vadă doar căsuța cu păsări, ca și cum ea ar fi suspendată de cer.

E un loc fix, de unde păsări își iau zborul, și la care se întorc mereu. Dar de fiecare dată ele se întorc îmbogățite cu un nou zbor. Ca în teoria lui Nietzsche, „Eterna reîntoarcere”, nu este o revenire a aceluiași. Numai Da-ul revine, dansul și bucuria.

– Păsările vă interesează ca forme, linii, culori sau ca ființe ce fac legătura dintre lumea noastră și alte lumi?

În lumea mea defilează tot felul de umbre, ca personajele lui Haruki Murakami. Personajele iau forma unor umbre sau forme negre ca niște aripi, cu atingere catifelată, ce se mișcă într-un aer cu adieri albe și gri. Ele sunt păstoase, suculente, aștern trasee.

În pânze încerc să prind un timp înscris în noi, ceea ce trece și în același timp nu trece. Ca pe o stradă pe care, cum ar zice scriitorul Murakami, sunt „oameni care au unde se duce și oameni care nu au, oameni cu un scop și oameni fără, oameni care încearcă să țină timpul în loc și oameni care încearcă să-l grăbească”.

Alteori pânzele sunt animate de impresii ale fiecărei zile, de crâmpeie vizuale ce apar de peste tot, de oriunde. Câteodată impresiile se transformă în mesaje sociale, uneori obsesive. Astfel a apărut seria inspirată de versurile lui Bob Dylan, de candoarea și inocența așteptărilor.

Pe unul din tablouri vedem, jucat stilistic, un text al lui Bob Dylan, cu răscolitoarea întrebare: „Câte drumuri omul are de făcut până ei să-l considere om?”. De mai multe ori se repetă expresia „ vânare de vânt”. Cu asta vă ocupați – cu vânarea de vânt?

Sunt versuri din „Blowing in The Wind” de Bob Dylan, un poem preferat al meu încă din adolescență. Frecventam Cenaclul „Flacăra” al lui Adrian Păunescu și spectacolele lui Florian Pittiș, unde ascultam fascinată versuri cântate de Bob Dylan. „Blowing in The wind” a fost cântecul generației anilor 60, ce și-a pus amprenta asupra umanității. Iar cel ce l-a scris a primit anul trecut Premiul Nobel pentru Literatură.

Protagonistul multor lucrări ale Dvs. este Cerul? Prin tablourile invadate de aripi încercați să vă limpeziți raportul cu Cerul?

Viața interioară mi-o aștern pe pânze, ea devine astfel o viață vizibilă privitorului. Daca aș folosi cuvinte, cred că ele ar rupe această vrajă, acolo sunt secrete care nu știu dacă se vor descoperite. Dincolo de ele, totul se vede cu ochiul liber, personajele, aripile se hrănesc din țesătura vieții reale.

Spectacolul vieții din jurul meu, apropiat sau depărtat, dă naștere unor senzații greu de exprimat.

Migrarea spre o altă dimensiune, la modul ideatic, dar și concret, cu diversele ei conotații, e o temă care mă atrage. Tot ce este „migrare”, fascinația necunoscutului, trecerea dintr-o zonă în alta, sau dintr-un plan în altul, e tulburătoare, iar efemeritatea mă atrage. Probabil, așa cum spuneți Dvs., încerc să limpezesc raportul cu cerul.

Tabloul „Yin și Yang” e un fel de manifest artistic al Dvs.?

E un univers într-o pedalare continuă a lui yin și yang, unul împingându-l pe celălalt.

Se regăsește și corbul lui Poe în expoziția Dvs.?

Nu am în minte o anume pasăre, ci expresia unor pete negre pe alburi transparente. Ele capătă sens în mintea mea precum în caligrafia japoneză capătă viață jocul liniei prin formele ei.

De ce folosiți doar albul, negrul, nuanțe fine de roz, griuri? Sunt mai aproape de ideea de zbor?    

Pe pânze strâng tot, alb pe negru/ negru pe alb, în ritmul lor și în timpul lor, timp care există sau nu există, încă nu știm, și nici delimitarea n-am aflat-o încă.

Penajul, cioburile din vise spulberate, forma aripilor vă inspiră în continuare?

Uneori pasărea și aripa ei pare să aștepte, poate așteaptă un răspuns sau poate nu știe ce așteaptă. Așteptarea pare mai proprie omului din mine decât starea unui fapt. E vorba despre așteptarea unor aripi ca într-un film care se oprește într-un cadru „stand by”. O clipa suspendată. Acea clipă are mai mult farmec în mintea mea decât răspunsul în sine.

Vă mulțumesc.

Interviu de Irina Nechit

The following two tabs change content below.