„E o mare fericire să vezi sala plină când pășești în scenă”

Tinca Mardari în spectacolul „Maria Tănase. Aș muri, moartea nu-mi vine” de Nelly Cozaru.

 Interviu cu Tinca Mardari, actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu”

 – Care a fost cel mai norocos an din biografia ta artistică, dragă Tinca Mardari?

Cel mai norocos an a fost 2016, când am absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău și am fost invitată să activez în trupa Teatrului Național „Mihai Eminescu”. Încă un vis împlinit…

 – Joci teatru de mică, ai făcut roluri în școală? Ai fost admisă la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTAP) din prima încercare?

Mă simțeam „artistă” de la 3-4 ani. Toate nunțile începeau cu cântecele mele și tot cu ele se încheiau – nici vorbă de somn. La grădiniță și la școală știam pe de rost toate poeziile, cântecele mele și ale colegilor. Părinții mi-au dedicat tot timpul lor, s-au ocupat mult de educația mea. La AMTAP am fost admisă din primul tur, am recitat poezie, monolog, proză, fabule etc. Țin bine minte un text recitat la admitere pe care îl ador și acum, „Cât un fir de neghină” de Emil Gârleanu.

– Nu spui aproape nimic, dar ești foarte vizibilă în spectacolul „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” de Matei Vișniec, montat de Slava Sambriș cu studenți ai AMTAP și jucat la Teatrul „Eugene Ionesco”. Cum ai construit acel rol „mut”? Cât de dificil e pentru un actor să reprezinte nebunia?

Piesa „Istoria comunismului…” parcă e ruptă dintr-un film psihologic și lipită de sufletul meu. A fost o perioadă bogată, interesantă în care ascultam, învățam din tot ce ne spunea Slava Sambriș. Cât privește rolurile bolnavilor (Tinca o juca pe Bolnava nr.2 – n.n.), le-am construit minuțios, am studiat comportamentul bolnavilor mintal din surse documentare și discutând cu medicii care îi supraveghează zi de zi. Am încercat să înțelegem profunzimea tăcerii lor ca să nu părem ridicoli când vom juca în scenă. Ne-am propus să înțelegem problema fiecăruia, ca să fim cât mai adevărați și organici în scenă.

– Nelly Cozaru te-a ales pentru monospectacolul „Maria Tănase. Aș muri, moartea nu-mi vine”. Ai acceptat imediat? Nu ai avut momente de ezitare? Știai cântece ale Mariei Tănase până la acest spectacol? Cum ți-ai învins frica față de uriașa cântăreață pe care trebuia s-o încarnezi? Ai visat-o?

 Sigur că am avut ezitări în privința acestui rol, îmi era frică pentru că știam ce material iau asupra mea. Cunoșteam, desigur, cântecele Mariei Tănase. Am studiat, înainte de AMTAP, la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”. Cântecele Ioanei Radu și ale Mariei Tănase răsunau mai tot timpul pe holurile Colegiului. Lucrând la spectacolul „Maria Tănase…”, i-am redescoperit biografia, am cercetat materiale din articole, cărți, reviste, emisiuni radiofonice. Atunci am început să-i aud altfel cântecul, muzica, melodiile, aveau alt sens, îl ghiceam „printre rânduri”. Nu am visat-o niciodată pe Maria Tănase, dar simțeam că e mereu alături, că mă ajută. Apropiindu-mă tot mai mult de rol, am înțeles cât e de necesar să-ți iubești țara și cântecele care au fost create de însăși mâna lui Dumnezeu.

– Cum ai primit vestea că spectacolul „Maria Tănase…” a fost inclus în repertoriul Teatrului Național „Mihai Eminescu”? Când s-a întâmplat? Cine a decis? Sala studio a Naționalului este ideală pentru tine? Ce public vine, ce vrei să transmiți prin acest monospectacol?

Vestea a venit de la regizoarea acestui spectacol, Nelly Cozaru, decizia s-a luat împreună cu directorul Teatrului Național. M-am bucurat nespus, le mulțumesc mult doamnei Nelly Cozaru și domnului Petru Hadârcă. M-am acomodat foarte repede în Sala Studio a Naționalului, am colaborat productiv cu echipa tehnică. E o mare fericire să vezi sala plină când pășești în scenă, pentru mine acest lucru e foarte important. Mă bucur că vine public de toate vârstele, scopul meu nu e să o încarnez pe Maria Tănase, ci să le vorbesc spectatorilor despre ea. Acest monospectacol este o încercare a mea ca actriță de a mă apropia de Maria Tănase. Vreau să transmit pulsul Bucureștiului, orașul în care s-a născut și s-a stins Pasărea Măiastră a cântecului românesc. Ne-am dorit, împreună cu regizoarea, ca spectacolul nostru să fie un model cultural, de educație, un reper istoric și național.

– O actriță foarte tânără, singură, pe scenă, în fața unui public îndrăgostit de Maria Tănase. E o probă dură pentru tine? Un examen? O sărbătoare? Mai modifici ceva în rol, îl îmbunătățești?

Mai degrabă e un examen. Abia la final, când aud aplauzele spectatorilor, trăiesc clipe de sărbătoare. Lucrez mult la text, încerc să-mi îmbogățesc de fiecare dată rolul, caut nuanțe noi. Și le găsesc! E un personaj uimitor, inepuizabil, povestea Mariei Tănase e fără sfârșit.

– Deși angajată de curând la Teatul Național, joci deja în 9 spectacole! E o performanță. Rolurile au venit buluc spre tine? De la femeia-păpușă (ca în „Filumena Marturano…”), la femeia de bordel (cea din piesa „În ochii tăi fermecători”), la personajul din gloata de protestatari păcăliți de putere (din „Balamucul vesel”), călătorești prin destine și diferite situații dramatice. Cât de importantă e diversitatea de personaje pentru un actor?

Într-adevăr, rolurile au venit buluc peste mine. Trăiesc în alt ritm față de acel de la AMTAP. E o mare bucurie că am parte de roluri interesante, diverse, care mă provoacă să le abordez individual, să le dezvolt. Este foarte important pentru un actor să fie diferit, de la personaj la personaj. Îmi iubesc toate personajele, țin mult la toate spectacolele și le doresc viață lungă pe scena teatrului.

– Un rol de execepție este cel numit Musca providenței, din spectacolul „Krum” de Hanoch Levin, proaspăt montat la Teatrul Național „M. Eminescu”, în regia Luminiței Țâcu. Cât de teribil ți-a părut la început? Te obsedează?

Musca e prezentă pe tot parcursul spectacolului. Acest personaj a fost inventat de regizoarea spectacolului Lumința Țâcu, ea a compus și textul Muștei. Am învățat rapid textul, deși e complicat, bizar, dureros. Musca reprezintă etapa finală de descompunere morală. Etapă care aduce cu sine o duhoare de eșecuri, de vise neîmplinite, de ură și invidie, de ratare și moarte. Țin Musca la distanță, nu o las să intre în viața mea. Îmi place, totuși, de ea, chiar o iubesc atunci când joc acest rol în scenă.

 – Musca din „Krum” e amuzantă, dar spectacolul e tragic. Cum lupți cu tristețile vieții? Pentru tine un zâmbet larg, strălucitor, este o armă pentru a supraviețui?

Da, „Krum” e un spectacol tragic, textul este foarte dur, însă nu mă afectează în viața de toate zilele. Deși sunt o fire foarte emotivă, depășesc momentele de tristețe prin muncă. Munca e leacul tuturor bolilor. Care sunt armele mele? Tăcerea și zâmbetul. De multe ori, tăcerea e o soluție, o folosesc pentru a evita unele probleme. Iar un zâmbet sincer, venit din suflet, e o victorie, el reprezintă Bucuria de a trăi.

 – S-a anunțat zilele trecute că spectacolul „Krum” a fost selecționat pentru ediția din 2018 a Festivalului Național de Teatru din București. Felicitări trupei Teatrului Național din Chișinău! Mulțumesc pentru interviu și mult succes!

 Interviu de Irina Nechit

 

 

The following two tabs change content below.