„E nevoie de un soi de lămurire a relaţiei dintre teatrul românesc şi cel din R. Moldova”

FNT // Interviu cu Iulia Popovici, critic de teatru, Bucureşti

–      Părerile asupra configuraţiei FNT sunt împărţite: unii consideră că Festivalul Naţional de Teatru (FNT) din Bucureşti ar trebui să cuprindă mai multe producţii ale creatorilor de teatru din România, alţii cred că festivalul trebuie să se internaţionalizeze. Aş vrea să aflu şi opinia ta, dragă Iulia Popovici.

Cred că FNT trebuie să devină cât mai internaţional, dar în primul rând trebuie să înceapă prin a deveni un festival pentru că, în momentul de faţă, are mai mult un regim de festival-turneu. Festivalul Naţional nu are personalitate juridică, nu e o instituţie, nu produce spectacole, nu coproduce, având o posibilitate limitată de a acţiona. Evident că FNT nu poate fi decât internaţional pentru că suntem în Uniunea Europeană, nu? Acum noi ne zbatem să aderăm la spaţiul Schengen ca să călătorim în Europa ca în propria noastră ţară. Dar nu poţi să le ai pe toate – şi să călătoreşti în Europa ca în ţara ta, şi să ai un festival numai românesc.

–      Ai văzut toate spectacolele româneşti incluse în programul FNT 2010? Ai vrea să le revezi?

Le-am văzut pe cele mai multe dintre ele, aş revedea cu plăcere spectacolul „20/20” al regizoarei-dramaturg Gianina Cărbunariu, realizat la Studioul „Yorick” din Târgu-Mureş (o montare bazată pe mărturii şi documente despre confruntarea interetnică sângeroasă dintre români şi maghiari numită „Martie negru”, care s-a produs la Târgu-Mureş pe 19 martie 1990 – n.n.). Regizoarea a făcut o schimbare de distribuţie în „20/20” în beneficiul spectacolului. Nu aş revedea „Interzis accesul animalelor” al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, în regia lui Rodrigo Garcia.

–      Una dintre vedetele FNT a fost Romeo Castellucci, intrat în topul internaţional al regizorilor, montările sale „Ghilgameş”, „Divina Comedie” fiind invitate la cele mai importante festivaluri din lume. Spectacolul său, „Hey Girl!”, prezentat la Festivalul Naţional din Bucureşti, a stârnit diferite reacţii – de la admiraţie,  euforie, încântare, până la decepţie totală. Ce părere ai despre formulele teatrale inventate de italianul Romeo Castellucci?

Îmi place foarte mult Romeo Castellucci, dar cred că spectacolele lui variază foarte mult ca valoare, chiar dacă foloseşte aceeaşi tehnică. Asta e, când foloseşti atât de mult mijloace vizuale, nu întotdeauna celelalte elemente –  dramaturgia, actoria – ajung să câştige un spaţiu în spectacol.

–      Radu Afrim rămâne în continuare pe prima linie a regiei româneşti. Stilul Radu Afrim capătă noi nuanţe în montările din cadrul FNT 2010?

Cele două spectacole ale lui Radu Afrim din festival – „Herr Paul”  de Tankred Dorst şi „Miriam W.” de Savyon Lebrecht – sunt foarte bune. Aş spune că „Herr Paul” e mai mult în stilul cunoscut al lui Radu Afrim, în timp ce în „Miriam W.”  regizorul începe deja să aducă lucruri noi. Cred că, pentru prima dată, se întâlnesc într-un spectacol al lui Radu Afrim estetica lui proprie cu estetica unor texte foarte puternice.

–      Ce aştepţi de la următoarele ediţii ale FNT?

Aştept ca festivalul să-şi decline o identitate precisă. În mod sigur, va avea un alt selecţioner şi, în plus, mai aştept să se schimbe şi formula de selecţie, mai ales că ultimii doi ani au fost şi foarte săraci, în plan financiar.

–      Consider că la fiecare ediţie a FNT trebuie invitat şi câte un spectacol din R. Moldova. Tu ce crezi în legătură cu asta?

Nu e obligatoriu să fie invitat un spectacol basarabean, dacă nu e bun. Părerea mea sinceră e că în ultimii doi ani ar fi putut veni spectacole din Chişinău la FNT. Dar pentru asta e nevoie de o schimbare de atitudine faţă de teatrul moldovenesc care, în general, nu circulă în România, nu doar la FNT. Şi mai e nevoie, totuşi, de un soi de lămurire a relaţiei dintre teatrul românesc şi cel din Republica Moldova. Dacă aşteptările faţă de teatrul din R. Moldova sunt aceleaşi ca faţă de teatrul din Franţa, Polonia sau România în materie de vocabular complex, „bucureştenesc” sau alte lucruri din astea, niciodată n-o să avem acces la cultura proprie a unui teatru care îşi are o viaţa a lui şi care nu bate la uşile includerii în teatrul naţional românesc.

–      Iulia, eşti singurul critic teatral bucureştean care ai scris despre Teatrul „N. Aroneţkaia” din Tiraspol. Ce te-a determinat să scrii articolul „Există teatru la Tiraspol”, publicat în prestigioasa revistă „Observator cultural”?

Am scris pentru că am fost fascinată de ce se întâmplă acolo şi cred în mod sincer că ar trebui să ajutăm la promovarea acelui teatru. Eu cred că lucrurile care se fac acolo dintr-o serie de raţiuni, estetice, culturale, dar şi politice, ar trebui să se vadă şi în România. Iniţiativa ar trebui să fie a noastră – ei n-o să vină peste noi, noi trebuie să mergem să îi aducem.

–      Care este rolul teatrului în viaţa ta? De ce mergi la teatru?

Merg la teatru pentru că asta mi-e meseria, pentru că mă interesează şi pentru că am învăţat să fiu selectivă. Nu trebuie să vezi tot ca să fii critic de teatru. Cred că fiecare caută lucruri diferite la teatru – unii caută o poveste, alţii caută bucurie, o alternativă fericită la problemele vieţii lor, alţii caută o dramă, alţii vor să afle lucruri noi despre propria viaţă. Cu cât opţiunile sunt mai diverse şi sunt îndeplinite în întregime, cu atât e mai bine pentru teatru. Trebuie să avem de toate. De fapt, dacă aş şti precis ce caut în teatru, m-aş lăsa de căutat.

–      Mulţumesc pentru interviu!

Interviu realizat de Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)