E multă viață în teatrul românesc!

Secvențe din „Măcelăria lui Iov” de Fausto Paravidino, în regia lui Radu Afrim, Teatrul Național din Iași

Festivalul Național de Teatru din București, la cea de-a 27-a ediție, mi-a părut o tornadă care nu sperie, ci fascinează, nu aduce pagube, ci doar beneficii. La festival au participat 40 de teatre din România, cu o diversitate năucitoare de stiluri și formule scenice. Între 20 și 30 octombrie s-au jucat 91 de reprezentații, plus trei spectacole invitate din străinătate, programul incluzând și nenumărate expoziții, conferințe, lansări de carte, întâlniri cu creatori și comentatori de teatru.

„E cea mai complexă, mai dinamică și mai amplă ediție, pentru că așa a fost stagiunea 2016-2017 din care am ales”, afirmă directorul artistic și selecționer al FNT, Marina Constantinescu, ce a propus un motto luminos pentru festival, „Teatrul schimbă lumea”. Directorul executiv al FNT, Aura Corbeanu, consideră că această metaforă, a teatrului care schimbă lumea în bine, trebuie păstrată, subliniind că festivalul, în cei 27 de ani de existență, a ajuns la maturitate, iar ediția curentă, cu o ofertă deosebit de bogată, a constituit „o imagine profesională a valorii și a realității culturale românești”.

Festivalul Național de Teatru a fost organizat de UNITER, ARCUB şi Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, desfășurându-se sub patronajul președintelui României, Klaus Iohannis. Menționăm, de asemenea, că FNT a fost finanțat de Ministerul Culturii și Identității Naționale și Primăria Municipiului București.

Marina Constantinescu: „E cea mai complexă, mai dinamică și mai amplă ediție”

Dedicată artistului Victor Rebengiuc, ediția actuală a inclus creații ale maeștrilor, starurilor scenei românești, dar și producții ale tinerilor, ale unor companii teatrale independente, ce aduc un suflu rebel în teatrul românesc, impresia de înnoire, de ozonificare a atmosferei artistice este copleșitoare, festivalul găzduind și un spectacol al laureaților Galei Tânărului Actor HOP 2017. Cei aproape treizeci de ani de libertate de creație au dat roade, în fiecare din cele 11 zile s-au jucat câte 9 reprezentații! E un număr record de spectacole selectate, pentru că și viața teatrală din România e în stare de efervescență. Nu am reușit, firește, să gustăm din întregul „meniu” al festivalului, o să vă povestesc foarte pe scurt doar despre cele văzute timp de cinci zile la București.

Teatrul adevărat te absoarbe, îți acaparează inima și spiritul, îți transmite durerea, suferințele, rarele bucurii ale personajelor, încât uiți de propriile neliniști, tensiuni, uiți de mode, trenduri, clișee de receptare a actului scenic, îți dorești doar să se prelungească povestea de pe scenă, să nu se întrerupă hipnoza jocului actoricesc. „Amadeus”, aparent, e o producție tradițională, dar ne trezim într-o lume atemporală, atinsă de absolut, emoții puternice ne cuprind de la primele scene și nu ne părăsesc nici după final. E un spectacol construit cu migală și virtuozitate, am spune, clasică. Felul cum Dumnezeu își face auzită muzica prin partiturile scrise de un muritor, un om „nebunatic”, mult prea tânăr, naiv, și ferocitatea cu care semenii îl distrug, forțându-l să îndure nerecunoașterea, foamea și frigul, ne cutremură. „Amadeus” de Peter Shaffer, de la Teatrul Metropolis, în regia lui Victor Ioan Frunză, cu Andrei Huțuleac (Mozart) și George Costin (Salieri) în rolurile principale, e genul de spectacol care te ține legat de personaje, chiar și după ce ai părăsit sala, ele își continuă viața în capul tău. „Amadeus” îți arată, din nou, teatrul viu, în cele mai frumoase forme ale sale, valabile oricând și oriunde, foarte actuale și în veacul nostru, al catedralelor goale și-al mallurilor arhipline.

Spectacole foarte bune, dincolo de trenduri

Ropote de aplauze au răsunat și ca răsplată pentru exuberanța, ironia dezlănțuită din „Cafeneaua Pirandello”, în regia lui Mihai Măniuțiu, cu o impetuoasă coregrafie de Andrea Gavriliu. Spectacol al Teatrului „Regina Maria” din Oradea, „Cafeneaua Pirandello” uimește prin imagini baroce, prin linii precise ale unei acțiuni în derulare amenințătoare. Suntem atrași în cursa aparențelor, nimic nu e ce pare a fi, o societate civilizată, de fapt, e un ghem de contradicții, oamenii ba se îmbrățișează, ba se iau la bătaie, iubirea se transformă instantaneu în ură, tristețea într-o veselie demențială, spectacolul clocotește în fața noastră, e un emițător de energii, de mesaje pe care abia urmează să le descifrăm.

Ne izbește în plină figură și „Măcelăria lui Iov” de Fausto Paravidino, în regia lui Radu Afrim, spectacol al Teatrului Național din Iași, în piesă vedem cum se ajunge pe culmile cinismului, ale cruzimii, cum oameni obișnuiți, binevoitori, amuzanți chiar, se ucid unii pe alții, pentru a supraviețui. Comerțul cu carne se prăbușește pe timp de criză, lumea consumă tot mai puțină carne, de aici drama unei familii care, de fapt, era sortită pieirii și înainte de criză, pentru că, printre oase și cadavre de animale sacrificate, simțurile se tocesc, inevitabil. Mezina înnebunește, nimeni nu știe de ce. Cântecul ei e un țipăt de disperare, toată piesa mustește de un tragism în irizări sângerii, depus și pe fețele „artistelor” din bordel, șefa lor fiind interpretată cu finețe, cu exactitate, de basarabeanca Irena Boclincă.

Scene din spectacolul „Amadeus” de Peter Shaffer, în regia lui Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis, București

Războiul, o prezență obsesivă

Un spectacol profund tragic e și „Deșteptarea primăverii” de Frank Wedekind, în regia lui Charles Muller, cu o scenografie în manieră expresionistă de Helmut Stürmer (Teatrul German de Stat Timișoara). Frank Wedekind a prelucrat în piesele sale moralitatea potrivnică pornirilor vieții, a demascat-o ca ipocrizie, iar „Deșteptarea primăverii” e un recviem pentru victimele unei societăți putrede, meschine, în care falsitatea e luată drept normalitate.

Explozii de râs provoacă spectacolul Teatrului Național din București „No Man’s Land”, în regia lui Alexander Morfov, după scenariul bosniacului Danis Tanović, dar publicul înmărmurește de emoție când simte că personajele sunt la marginea prăpastiei, mina de sub un soldat rănit poate exploda oricând, cei vii pot zbura în orice clipă, sfâșiați în mii de bucăți. Moartea e prezentă peste tot, cei implicați în război înțeleg asta și luptă pentru viață, din răsputeri, pe fundalul indiferenței comunității internaționale. Absurdul e însoțit de situații comice, se râde copios, cu frica în sân, cu o acută senzație de râs ultim.

Despre vigoarea teatrului tânăr românesc și despre prezențele basarabene, puține dar memorabile, din FNT, citiți în numărul viitor.

Irina Nechit

The following two tabs change content below.