E cumplit să nu poţi răspunde unui „te iubesc”

Din ce în ce mai des, lumea vorbeşte despre divorţuri. Să fie asta soluţia secolului?, m-am tot întrebat în ultima vreme de când căsnicia mea scârţâie. Sunt o femeie puţin   trecută de 30  , căsătorită de şapte ani, cu două mari realizări – doi copii minunaţi!

Ca orice altă femeie, încă din copilărie, mi-am dorit o nuntă perfectă. Nu a fost să fie. Au fost multe neînţelegeri între familii (a mea şi a soţului), care s-au răsfrânt asupra noastră, tensionându-ne la maxim, chiar şi în ziua pe care mi-am imaginat-o mereu ca cea mai fericită din viaţa unei femei. Îmi iubeam soţul sau cel puţin aşa cred!

Nu eram nici prea crudă, nici prea coaptă – cum se spune în popor – pentru a mă mărita şi a da naştere la doi copii, mai întâi primului, apoi, la interval de doi ani, celui de-al doilea. Am ştiut ce vreau cu adevărat de la viaţa mea atunci când am făcut aceşti paşi atât de importanţi în viaţa oricui.

Totul părea că decurge normal. Eram o familie obişnuită, dar cu destul de multe neajunsuri materiale. Soţul meu era, şi este, un om muncitor, „de casă”, cum se mai spune, nu mi-a creat probleme deosebite niciodată. Au mai existat discuţii aprinse, certuri şi polemici între noi, ca în orice familie, cred eu.

Însă problema cea mai mare abia acum a apărut. După şapte ani de căsnicie şi nouă de când locuim împreună, am obosit! Nu mai simţi nimic! Nici iubire, nici ură, nici atracţie, nici dispreţ. Absolut nimic! „Greu de imaginat!”, spune soţul meu, căruia nu i-am ascuns nicio clipă sentimentele şi frământările mele. De la bun început, am pornit pe un drum împreună sub deviza sincerităţii. Am respectat-o şi încă o respectăm, deşi doare.

Încă nu pot să-mi explic ce mi se întâmplă

M-am gândit să divorţez. Dar încă nu mă simt pregătită. Şi mai mult, copiii îl iubesc mult pe tatăl lor. Şi el pe ei. Mă tem de divorţ, dar am senzaţia pe zi ce trece că este inevitabil.
Am trecut prin multe probleme alături de soţul meu. Mult mai multe decât bucurii. Nu am trăit niciodată fericirea. Nu ştiu cum e. Copiii, stresul cotidian, neajunsurile materiale, grijile şi, nu în ultimul rând, violenţele verbale (din partea soţului – cea mai mare problemă a lui) de care am avut parte se pare că şi-au pus amprenta pe sufletul meu într-un mod foarte aspru: am ajuns nu ştiu ce. Am ajuns să nu mai ştiu ce simt. Sau chiar să nu mai simt.

Mă întreb zilnic, ce anume m-a adus în starea asta? Am încetat să mai trăiesc, să mai vreau, să mai visez, să mai doresc. Pur şi simplu, exist! Şi atât.
În afară de copii care îmi dau zilnic impulsul de a avea pentru cine deschide ochii dimineaţa, nu mai există nimic!
Soţul meu, paradoxal, deşi l-am făcut părtaş la tot ceea ce simt (şi suferă mult), susţine cu tărie că mă iubeşte, mă doreşte şi pentru el totul e la fel ca în prima zi.

Chiar dacă m-a jignit de nenumărate ori, chiar dacă a ţipat la mine fără rost şi a reacţionat prea dur în anumite situaţii.
Nu mai ştiu ce să fac pentru familie, copii şi pentru mine. E atât de complicat sufletul unei femei şi atât de sensibil.

Anonim

The following two tabs change content below.