E cumplit să nu poţi răspunde soţului „te iubesc”

CĂSNICIE // Să fie oare divorţul soluţia secolului?

M-am tot întrebat despre aceasta în ultima vreme, de când căsnicia mea scârţâie. Sunt o femeie foarte puţin   trecută de 30 de ani  , căsătorită de şapte ani, cu două mari realizări: doi copii minunaţi!
Ca orice altă femeie, încă din copilărie, mi-am dorit o „nuntă perfectă”. Nu a fost să fie. Au fost multe neînţelegeri între familii, a mea şi a soţului, care s-au răsfrânt asupra noastră, tensionându-ne la maxim, chiar şi în ziua pe care mi-am imaginat-o mereu ca fiind cea mai fericită din viaţa unei femei.

Îmi iubeam soţul sau cel puţin aşa cred! Nu eram nici prea crudă, nici prea coaptă, cum se spune în popor, pentru a mă mărita şi a da naştere la doi copii, întâi unul, apoi, la interval de doi ani, cel de-al doilea. Am ştiut foarte clar ce vreau cu adevărat de la viaţa mea, atunci când am făcut aceşti paşi atât de importanţi.

Totul părea să decurgă normal, eram o familie obişnuită, dar cu destul de multe neajunsuri materiale. Soţul meu era, şi este, un om muncitor, „de casă”, cum se mai spune, nu mi-a creat probleme deosebite niciodată. Au mai existat discuţii aprinse, certuri şi polemici între noi, ca în orice familie, cred eu.

Însă problema cea mai mare abia acum a apărut. După şapte ani de căsnicie şi nouă de când locuim împreună, am obosit! Nu mai simt NIMIC! Nici iubire, nici ură, nici atracţie, nici dispreţ. Absolut nimic! „Greu de imaginat! ”, spune soţul meu, căruia nu i-am ascuns nicio clipă sentimentele şi frământările mele. De la bun început, am pornit pe un drum împreună sub deviza sincerităţii. Am respectat-o şi încă o respectăm, deşi doare…

Încă nu pot să-mi explic ce mi se întâmplă….

M-am gândit să divorţez, dar încă nu mă simţ pregătită. Şi mai mult, copiii îl iubesc mult pe tatăl lor, şi el pe ei. Mă tem de ideea în sine „de divorţ”, dar am senzaţia pe zi ce trece că este inevitabil.
Am trecut prin multe probleme alături de soţul meu. Mult mai multe decât bucurii. Nu am trăit niciodată „fericirea”. Nu ştiu cum e. Copiii, stresul cotidian, neajunsurile materiale, grijile şi, nu în ultimul rând, violenţele verbale din partea soţului – cea mai mare problemă a lui de care am avut parte.

Acestea se pare că şi-au pus amprenta pe sufletul meu într-un mod foarte aspru. Am ajuns nu ştiu ce? Am ajuns să nu mai ştiu ce simt. Sau chiar să nu mai simt. Mă întreb zilnic ce anume m-a adus în starea asta? Am încetat să mai trăiesc, să mai vreau, să mai visez, să mai doresc… Pur şi simplu, exist şi atât…

În afară de copiii care îmi dau zilnic impulsul de a avea pentru cine deschide ochii dimineaţa, nu mai există nimic!
Soţul meu, paradoxal, deşi l-am făcut părtaş la tot ceea ce simt şi suferă mult, susţine cu tărie că mă iubeşte, mă doreşte şi pentru el totul e la fel ca în prima zi. Chiar dacă m-a jignit de nenumărate ori, chiar dacă a ţipat la mine fără rost şi a reacţionat prea dur în anumite situaţii.
Eu nu mai ştiu ce e mai bine să fac… atât pentru familie, copii, cât şi pentru mine… Este atât de complicat sufletul unei femei  şi atât de sensibil…