„Duşmanii poporului” care şi-au unit destinele

Istoria tragică a unui cuplu de deportaţi care n-au putut scăpa niciodată de stigmatul de „duşman al poporului”

Vitregiile vieţii i-au luat tatăl de lângă el când avea şapte ani. Peste zece ani s-a îmbolnăvit şi a murit mama. Soarta însă i-a adus-o în cale pe Nina care urma să-i fie soţie. Deşi s-a întors în Moldova şi a muncit din greu împreună cu soţia lui, mai sus de şef de studii sau inginer principal nu putea avansa din cauza stigmatului de „duşman al poporului”.

Primele persoane care au fost luate în miez de noapte şi duse în Siberia au fost bunicii săi, cei patru fraţi şi două surori ale tatălui său. „Pe drum, fraţii şi surorile au fugit în România, care la Bucureşti, care la Alexandria, la Brăila. Nu s-au mai întors niciodată în Moldova. Bunicii au fost doborâţi de gerurile siberiene”, ne spune Valentin Rusnac. „Am locuit împreună cu soţia la Făleşti. În 2010, s-a stins de inimă şi eu am venit la Chişinău la fiică”, povesteşte bărbatul.

De la Moara Nouă la Maramonovca

În 1944 a fost despărţit de tatăl său. „Părinţii mei erau intelectuali, au absolvit Şcoala de medicină din Bacău. Acolo s-au cunoscut. Ambii erau din raionul Drochia, din sate diferite: mama din Chetrosu, iar tatăl din Moara Nouă. Sovieticii au numit satul Maramonovca”, continuă cu durere bărbatul.

„În 1944, mă jucam în faţa casei cu o căţeluşă roşcată. S-a oprit o maşină la poartă, au ieşit doi enkavedişti înarmaţi şi au intrat în curte. Câinele nostru a sărit la ei, unul însă a scos arma şi l-a împuşcat. Unele momente nu se uită niciodată.

Aveam doar şapte ani, a fost ultima dată când mămica şi tăticul meu s-au văzut”, spune Rusnac, închizând ochii şi oftând.
După ce a fost deportat tată-său, de la sovietul sătesc poposeau des pe la ei. Luau ba un scaun, ba un covor. „Eram priviţi ca duşmani ai poporului, se făceau a uita să ne dea raţia de alimente, pentru că eram duşmani ai poporului. Când a văzut mămica una ca asta, s-a gândit să ne ducem la sora ei, Liuba, la Chetrosu. Am locuit la ea câteva săptămâni până am găsit o gazdă”, povesteşte acesta.

„Enkavedişti erau foarte vicleni”

„Mămica nu avea de lucru, însă oamenii din sat au auzit că este moaşă, veneau la ea ca la medic. Care aducea lapte, care făină. Peste un timp, cei din Maramonovca au început a suna la sovietul sătesc din Chetrosu ca s-o cheme înapoi. Nu erau lucrători medicali în acea perioadă. I-au promis că-i vor da înapoi casa. Tare mai erau vicleni enkavediştii”, susţine Rusnac.

Deşi credeau că au scăpat şi nu vor fi deportaţi, la scurt timp după ce s-au întors în Maramonovca, s-au trezit cu soldaţii la uşă. „Pe 6 iunie, la ora trei noaptea, s-a auzit un sunet la uşă. Au venit să ne ridice şi pe noi. Mămica a încercat să fugă, credea că pe mine nu mă vor lua. A fost prinsă de un enkavedist. După 24 de ore de aşteptare în Gara Drochia, am mers două săptămâni, până am ajuns în regiunea Tiumen”, spune bătrânul.

Au fost duşi în localitatea Kargalî. „Ne-au lăsat să trăim trei familii într-o casă cu două camere. Era veche, fără geamuri, cu tavanul şi podeaua stricate. Nu am putut dormi nici cinci minute, casa era din lemn şi plină de ploşniţe. Am fugit toţi afară, dar ţânţarii au tăbărât peste noi”, îşi aminteşte bărbatul.

Ajuns în Siberia, i-a murit şi mama

Poate pentru că simţea că nu mai are mult de trăit, mama lui Valentin a început să scrie scrisori, cerând să fie mutaţi în localitatea Şandrinsk, unde locuia o soră de-a ei, de asemenea deportată. „Acolo ne-au cazat într-o cămeruţă, lângă punctul medical. În 1954, mama s-a îmbolnăvit de ficat. După două săptămâni, a murit în spital. Acolo am înmormântat-o. Am intrat în acel an la Tehnicumul Mecanic din Şandrinsk şi am decis să-l termin”, oftează Rusnac.
După absolvire a decis să se întoarcă în Moldova, deşi nu-l aştepta nimeni acasă. „M-am stabilit la Drochia, lucram ca lăcătuş, eram remunerat bine, însă un prieten de-al tatălui meu m-a sfătuit să fac facultatea, să nu rămân numai cu tehnicumul. Aşa am făcut. Am depus actele la Institutul agrar.

În aceeaşi perioadă, am cunoscut-o pe Nina, soţia mea. Lucra vânzătoare la un chioşc în care se vindeau produse agricole. Mă uitam la ea şi îmi era tare dragă. Am înţeles că va fi viitoarea mea soţie când am aflat că şi ea în 1949, în noaptea de 6 iunie, a fost deportată în Siberia, împreună cu familia.

Nu ştie nimic nici azi despre moarte tatălui său

„Tare chinuită a fost sărmănica. Părinţii săi erau oameni gospodari, aveau şapte hectare de pământ, animale pe lângă casă. Voiau să construiască o moară în sat, când au venit, i-au luat pe sus şi i-au dus în regiunea Kurgan. Părinţii Ninei erau bătrâni, aşa că ea, împreună cu cei doi fraţi, lucra şi-i întreţineau. A lucrat şi la fermă, aduna fân, creştea sfeclă furajeră, n-a avut timp pentru carte”, spune omul.

În 1955, le-au dat voie să se întoarcă în Moldova, au stat pe la rude, pentru că, aşa cum s-a obişnuit, nimic nu le-a fost întors. Au locuit pe la rude şi au fost trataţi ca duşmani ai poporului. Cei doi „duşmani” au format în 1961 o familie. În acelaşi an, s-a întors tatăl său din Siberia. Dar nu s-a bucurat mult timp de prezenţa părintelui. „A încercat să afle de ce a fost deportat şi cine se fac vinovaţi pentru părinţii morţi şi soţia îngropată la alt capăt de lume. Mergea la Chişinău şi se întorcea înapoi la Drochia. Acestea au fost ultimele veşti despre tatăl meu. Pe urmă l-au găsit mort în codrii Orheiului. Cine se face vinovat de moartea lui nu se ştie nici până în ziua de azi”, spune cu tristeţe bărbatul.

Amintiri amare

Valentin Rusnac afirmă că, deşi a muncit şi a fost respectat, era avansat până la anumite funcţii. „Mai sus de şef de studii sau inginer principal nu mă puteam ridica. Soţia a lucrat toată viaţa vânzătoare. Am fost ‘duşman al poporului’ şi n-am avut tată, iar mama a murit când eram copil. Să nu treacă nimeni prin ce am trecut eu”, încheie bătrânul, adunându-şi amintirile amare şi pozele persoanelor dragi, care i-au fost prea puţin timp alături.

Marina LIŢA

The following two tabs change content below.
Marina Liţa

Marina Liţa

Marina Liţa

Ultimele articole de Marina Liţa (vezi toate)