Durerile Lucicăi

Nedreptate // De ce cineva trebuie să sufere în sărăcie, iar altcineva nu mai ştie ce să facă de bine?

Într-o căsuţă modestă, cocoţată pe unul din cele două dealuri ale satului Racovăţ, raionul Soroca, îşi duce veacul plin de chin şi suferinţă o tânără doamnă cu faţa luminoasă. Femeia, căreia satul îi zice Lucica, e înregistrată în acte Elena Zgavordei. Are doar 36 de ani şi, de patru ani, e ţintuită la pat.

S-a născut cu şase degete la o mână

Lucica provine dintr-o familie de oameni nevoiaşi. A fost mult aşteptată de părinţi, care aveau patru fii şi îşi doreau cu tot dinadinsul o fiică ca sprijin la bătrâneţe. Pe una Dumnezeu le-o luase de micuţă. Aşa că Lucica venise pe lume cu toată dragostea părinţilor şi a fraţilor. Numai că mama se neliniştea grozav că micuţa se născuse cu şase degete la o mână. Deşi medicii au asigurat-o că nu e nimic grav, iar nanele la botez au zis că e un semn de sus, sărmana mamă nu şi-a aflat liniştea până în ziua când degetul de prisos a fost înlăturat printr-o intervenţie chirurgicală. Lucica învăţa deja la şcoală.

Totul era ca în poveste

Anii au trecut repede şi Lucica s-a făcut fată mare. Frumoasă ca o zână din poveşti, fura inimile multor flăcăi. Nu ştia dacă trebuie să se bucure sau să se întristeze atunci când a cerut-o Valeriu în căsătorie, un flăcău care locuia în aceeaşi mahala şi care venea de asemenea dintr-o familie numeroasă. Era prea tânără, abia terminase şcoala, şi, fără a sta mult pe gânduri, a acceptat măritişul. Nunta a fost modestă, liniştită. Şi-au jurat credinţă unul altuia în faţa altarului, au primit binecuvântare de la părinţi.

După nuntă, viaţa se derula cu bine. Valeriu o sorbea din ochi de dragă ce îi era. Lucica îi răspundea cu bunătate şi blândeţe. Şi din iubirea ceea frumoasă li s-a născut mai întâi o fetiţă, căreia i-au dat numele Lilia, apoi, peste patru ani, un băieţel, Costel. Copilaşii creşteau frumoşi şi sănătoşi, încât totul părea ca într-o poveste. Dar a venit o zi tristă – a plecat la Domnul tatăl Lucicăi. Apoi s-a îmbolnăvit mama ei. Toate eforturile fiicei de a o salva au eşuat. După aceea, fraţii s-au risipit prin lume. Şi a rămas Lucica în sat fără cele mai apropiate rude. Pentru a acoperi cheltuielile familiei, muncea la o fabrică din Soroca.

De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi

Într-o zi de sărbătoare, în 2006, Lucica şi bărbatul ei au plecat la o petrecere. Când se întorceau acasă, au trecut pe la mama soacră. Aceasta a rugat-o să urce în pod să coboare nişte grăunţe. Nu ştia sărmana ce o aşteaptă. Când a ajuns în gura podului, a lunecat de pe scară şi a căzut. Lucica îşi aminteşte: „Ţin minte că nu auzeam, nu vedeam nimic şi nu puteam vorbi. Abia peste două ore, mi-am revenit şi am putut rosti câteva cuvinte. Însă nu mă puteam ridica. Înoptase de-a binelea când a venit medicul din sat. M-a examinat şi m-a trimis la Soroca, la spital, iar a doua zi, cu aviaţia sanitară, am fost transportată la Chişinău. Diagnoza: traumatism vertebro-medular. Cu mare risc, cu semnătura fratelui, m-au operat. Mă aflam între viaţă şi moarte. Cei de acasă se pregăteau de mort, dar Dumnezeu mi-a dat zile, numai că zile de chin.

După 25 de zile, m-am întors acasă şi s-au început problemele. Fata la şcoală, băiatul la şcoală, bărbatul cu ale lui. Nu venea nimeni să-mi deschidă uşa, să mă întoarcă de pe o parte pe alta. Am făcut pneumonie, m-am rănit toată. După aceea, fiica a început să lipsească de la lecţii ca să mă poată îngriji. S-a rugat, îngenunchind la icoane, să mă ajute Dumnezeu şi Maica Domnului să scap de marele chin. Şi Dumnezeu m-a auzit. După tratamentul ce l-am făcut, după îngrijirile ei, apoi ale băiatului, bodaproste, am ajuns să pot sta pe şezute, să pot merge în cărucior, să mai ies din când în când afară ca să văd lumea”.

Costel o îngrijeşte de aproape doi ani

Lucica este o femeie superbă. Îşi duce suferinţa cu încredere. Este greu, destul de greu, dar ea nu îşi pierde nădejdea. Se roagă neîncetat lui Dumnezeu ca să îi binecuvânteze copiii cu înţelepciune, sănătate şi răbdare, că, zice ea, „nu ştim ce ne va aduce ziua de mâine”. Ce să facă biata femeie? Din ce să trăiască? În lungile ei clipe de singurătate, varsă râuri de lacrimi, implorându-l pe Dumnezeu să îi ajute pe copiii ei.

Lilia s-a măritat. Acum câteva luni, i-a adus un nepoţel. Tânăra mămică e deja cu propriile griji şi nevoi. Aşa că mama bolnavă a rămas în grija băiatului. Lucica oftează: „Să îl vedeţi, mititelu, cum mă spală, cum îmi schimbă pampersul, cum are grijă de mine în zilele grele. Soţul parcă se teme, nu poate să mă îngrijească. Dar el, bietul copil, din cauza mea, lipseşte foarte des de la şcoală. Pe lângă faptul că mă îngrijeşte, lucrează cu ziua pentru un săpun ori un detergent. Aleargă bietul copil fuga-ncolo, fuga-ncoace, că, la sfărşitul zilei, cade răpus de oboseală.

El vede neajunsurile. Pensia mea de 400 de lei merge toată la pamperşi şi nici nu-mi ajunge. Şi Valeriu mai lucrează cu ziua ca să avem cu ce ara şi semăna cotele. Ei bine, pâinică avem, dar de îmbrăcat, de încălţat, alte lucruri necesare, nu putem cumpăra. Trăim şi noi de la o zi la alta din te miri ce. Mulţumim Domnului că nu ne uită”.

Oamenii din sat au uitat de ea

În această casă, peste tot apasă tristeţea şi neajunsurile. Costel crede că vor izbuti să treacă cu bine prin toate necazurile. El speră că Dumnezeu va face minunea şi, într-o zi, mama va putea merge din nou pe picioarele ei. O înţelege că îi este greu să stea singură şi că e dornică de comunicare. Dar nu are ce face. Fiecare vecin cu grijile şi necuzurile lui, prietenii de familie de altădată au uitat de casa lor. Îi mai deschide uşa ca să îi ţină de urât mătuşa Tinuţa de peste gard. Ea îi mai împrumută din când în când şi un ban din pensia ei, o mai serveşte cu un borş cald sau un boţ de mămăligă. Însă, zile întregi, Lucica stă singură, fiind convinsă că numai Maica Domnului şi copiii ei îi ştiu necazul. Deseori, în orele de singurătate, vrea să cuprindă cu mintea unele lucruri, întrebându-se: „De ce cineva trebuie să sufere în sărăcie, iar altcineva nu mai ştie ce să facă de bine? De ce anume peste ea trebuia să vină această suferinţă?…” Apoi, tot ea se consolează: „Cred că aşa mi-a fost scris. Trebuie să cred şi să rabd. Doamne, arată puterea milostivirii tale şi peste mine, dă-mi tărie de suflet şi dragoste multă ca să pot mulţumi şi ierta! Ştiu că unde este dragoste între oameni, acolo eşti şi Tu, Doamne”.
Marea problemă a acestei familii este lipsa banilor pentru pamperşi. La despărţire, Lucica mi-a zis: „Nu mănânc nimic zile întregi ca să am bani pentru pamperşi şi ca să îi fie mai uşor lui Costel să mă îngrijească. Îi rog pe cei care cunosc vreo organizaţie de binefacere ce ar putea să mă ajute să reţină adresa mea: satul Racovăţ, raionul Soroca, Elena Zgavordei. O să mă rog la Maica Domnului să vă dăruiască tuturor sănătate. Domnul să ne ajute pe toţi”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.