Durerea unei mame nenorocite

Cum pot greutăţile să înnebunească un om

Ana şi Vasile, două fiinţe fără noroc, crescute în greutăţi, şi-au unit destinele la cumpăna anilor 2004 şi 2005. Amândurora le-a fost viaţa chinuită din cale afară. Aşa a vrut Dumnezeu să-i întâlnească pe 31 decembrie ca să petreacă noaptea de revelion împreună. Ana avea 20 de ani, iar Vasile, 25. S-au privit îndelung şi sufletele lor s-au deschis unul în faţa altuia. Vasile îi povestea copilăria sa tristă, iar fata se mira cât de asemănătoare le sunt destinele.

El, orfan de mamă de la şapte ani, ea, orfană de tată de la trei ani. El a crescut la şcoala internat din Orhei, iar ea, lângă mama, care a luptat toată viaţa cu nevoile şi sărăcia şi nu a mai putut ieşi deasupra lor. Erau alături, plângeau amândoi, mâinile lor se strângeau fierbinţi. Din clipa aceea, au simţit că sunt născuţi unul pentru altul. Peste câteva săptămâni, s-au căsătorit. Nunta le-a fost modestă. În 2004, lui Vasile i-a decedat şi tatăl. I-a făcut nunta mătuşa Liuba, ţinea foarte mult la el, Vasile îi spunea mamă. S-au pus pe gospodărit în căsuţa mică, bătrânească, rămasă de la tatăl lui Vasile.

Casa a fost construită de tată-său împreună cu soţia sa din prima căsătorie, cu care a divorţat în 1965. Limpezi şi fermecătoare li se arătau toate la început. Îşi umpleau viaţa de speranţe noi şi îşi făceau planuri frumoase pe viitor. Ana povesteşte: „Ne înţelegeam dintr-o privire. La 22 decembrie 2005, ni s-a născut prima fetiţă, Andreea. Bucuria era mare. Muncea numai Vasile. Nu avea un loc de muncă stabil, dar ne câştigam bucata de pâine, nu muream de foame.

Unuia îi făcea un gard, altuia îi ajuta să sape o temelie de casă etc. Deşi mereu nu aveam bani în casă, adormeam şi ne trezeam fericiţi. Ziceam că va mai creşte Andreea şi vom pleca şi noi la câştig peste hotare. Dar, peste doi ani, am rămas însărcinată cu a doua fetiţă, Valeria, şi plecarea noastră peste hotare s-a amânat. Ne bucuram de fiecare zi trăită cu puţinul pe care ni-l dădea Dumnezeu.

Şi tocmai când credeam că am scăpat de suferinţi, din senin s-a abătut un vânt rău peste noi. Tatăl socru a trăit cu mai multe femei şi, într-o zi, m-am trezit în casă cu cea dintâi nevastă a sa. A venit să ceară plata pentru partea ei de casă – 2000 de euro. Mi-a spus că dacă Vasile nu-i dă această sumă va sfârşi rău…”

Năpasta

Vestea l-a amărât rău de tot pe Vasile. Pustiu şi noapte s-a făcut în jurul lui: „Cum? În ce fel? De ce din 1965 până în 2004, cât a fost tata în viaţă, n-a venit să ceară un ban pentru jumătatea ce i se cuvenea. A renunţat până şi la pensia alimentară, dar acum a venit să ceară de la mine?”. Măcinat de tot felul de gânduri pentru care nu găsea explicaţii, omul nostru timp de aproape un an le aduna pe toate în suflet.

În noaptea Învierii din 2008, mai necăjit ca niciodată, s-a dus să sfinţească pasca. Dimineaţa, au mers cu toţii să mănânce sfinţit la mătuşa Liuba. Lumina Învierii parcă îi luminase chipul. După ce au ciocnit ouă roşii şi au mâncat pască, au hotărât să plece cu toţii la pădure. Ana s-a dus cu fetiţele acasă. Cea mică avea doar două luni.

Vasile a plecat la pădure cu rudele. Fiecare purta în suflet ceva sfânt şi pios, iar el simţea o durere surdă care îi străpungea inima. S-a întors cu un buchet de lăcrimioare acasă, i l-a înmânat Anişoarei. I-a spus că îl doare tare capul şi se duce să mai stea de vorbă cu mama, adică cu mătuşa. Acolo erau mai multe rude. Vasile şi mătuşa s-au retras la bucătărie şi au vorbit între patru ochi: „Mamă, mi se pare că înnebunesc. Sunt cuprins de o frică neînţeleasă. Fiind la pădure, mă durea inima de mi se tăia respiraţia. Parcă îmi arde ceva în cap. Acasă, parcă l-am văzut pe ginerele primei soţii a lui tata ascuns între lemne, mă pândeşte ca să mă omoare. Ce să fac? Unde să mă ascund? De unde să iau eu aşa sumă de bani să scap de ei odată?”.

Mătuşa l-a luat cu binişorul, l-a liniştit cum a putut şi i-a spus: „Eşti bolnav, Vasilică. Mâine vom merge la doctor, totul va fi bine. Acum du-te şi te culcă. Nu te teme, nimeni n-o să-ţi facă nimic. O să vorbesc cu neamurile care nu te lasă în pace. Chiar acum o să le telefonez”. A plecat în aparenţă liniştit. Andreea dormea, iar soţia se necăjea să o adoarmă pe cea mică. Le-a sărutat pe amândouă, apoi a luat-o pe Valerica în braţe, a legănat-o cu duioşie şi, când a văzut că a adormit, a culcat-o pe pat. Ana s-a întins lângă fetiţă şi a adormit.

Să fi dormit vreo jumătate de oră sau poate mai puţin. Un zgomot a trezit-o. A deschis ochii şi s-a uitat în jur – Vasile nu era. A ieşit afară, nu era nici acolo. Cuprinsă de nelinişte, a deschis uşa camerei alăturate. O emoţie distrugătoare i-a încleştat fălcile. Vasile zăcea într-o baltă de sânge. Se înjunghiase cu cuţitul de bucătărie. Mai era încă viu. A chemat salvarea. Medicii i-au spus să cheme mai întâi poliţia. Disperată, a alergat în satul vecin să anunţe poliţia, căci telefonul tăcea. Când s-a întors, omul ei cel drag era deja mort.

Să o ajutăm pe Ana şi pe fetiţele ei

Cuminte şi blândă, Ana îşi creşte fetiţele cum poate. În afară de  pensia de 188 de lei şi 82 de bani, nu beneficiază de niciun ajutor social. Munceşte pe unde nimereşte pentru a câştiga un ban ca să aibă cu ce hrăni copiii. Vara trecută a lucrat la o tabără de odihnă, cu banii câştigaţi, şi-a cumpărat cărbuni. O mai ajută mătuşa cu ce poate şi alţi oameni de bună credinţă. Rudele din partea soţului continuă să-i ceară banii pentru casă, deja mai puţin – o mie de euro pe care ea nu are de unde să-i ia. Ana înţelege că e dreptul lor legitim. La împărţirea averii, jumătate de casă i-a revenit primei soţii. Dar se zbuciumă şi se frământă de unde să ia aşa sumă fantastică pentru ea.

Poate o ajutăm noi, iubiţi cititori. Haideţi să dăruim un strop de mângâiere Anei şi celor două fetiţe nevinovate, care au nevoie  de un acoperiş deasupra capului. Din puţinul pe care îl avem, să rupem atât cât ne trage inima ca să le ajutăm să adune 1000 de euro. Cei care vor să facă o pomană o pot contacta pe Ana la telefonul: 0 235 76 065. Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Nina Neculce

The following two tabs change content below.