Durere fără margini, întrebări fără răspuns

S-a dus femeia sănătoasă să nască şi s-a întors acasă în sicriu

Woman suffering from stress or a headache grimacing in pain as she holds the back of her neck with her other hand to her temple, with copyspace; ache; adult; aged; care; caucasian; cold; depressed; depression; disease; elderly; emotion; expression; face; fatigue; feeling; female; frustrated; hand; head; headache; health; holding; home; lady; mature; middle; migraine; mind; one; pain; painful; person; problem; sad; sadness; senior; sick; single; sorrow; stress; stressed; suffering; thinking; tired; touching; tragic; unwell; woman; worry

Zilele acestea Albina ar fi împlinit 27 de ani. Sunt şase ani de când ochii Liliei, mama care a adus-o pe lume, nu se mai usucă. A fost cea mai grea încercare pe lângă multe altele la care a supus-o viaţa. Moartea fiicei la timpul când atât de mult voia să trăiască a rupt o bucată din sufletul ei pentru totdeauna.

Parcă o vede şi acum cât de bucuroasă a plecat la maternitate. Nu ştia sărmana că prin acel cald „La revedere” îşi ia adio şi de la mama sa şi de la fraţii şi surorile mai mici, şi de la fetiţa ei atât de mult dorită ce urma să vină pe lume.

A murit pe masa de naşteri

Era trecut de miezul nopţii când a intrat în travaliu. Maică-sa nu ştie ce a fost şi cum a fost. Din spusele lui Anatol, ginerele, a aflat că a născut cu bine fetiţa, dar nu a apucat bine să o vadă că a făcut un stop cardio-respirator şi a murit pe masa de naşteri sub ochii doctorilor. „A murit Albina, mi-a spus Anatol la telefon, cu vocea înecată în lacrimi. S-a întâmplat în timp ce fetiţa noastră a dat glas. Atâta mi-a spus şi a închis. M-am aşezat pe podea ca să nu mă prăbuşesc de durere. Nu aveam putere să mă ridic. Am plâns până s-a luminat de ziuă. Apoi m-am ridicat, am aprins candela, am luat de pe perete poza ei în rochie de mireasă şi am început să o mângâi şi să o strâng la piept ca pe o comoară. De ce, Doamne, de ce mi-ai luat-o cu zile? mă întrebam disperată… Rudele, prietenii, două sate erau şocate. Şi cum să nu fie dacă s-a dus femeia sănătoasă să nască şi s-a întors acasă în sicriu? Cine s-o fi gândit că se va ajunge la un asemenea deznodământ?”

Răvăşită de durere, mama şi-a petrecut fiica la cimitir. Dar şi mai mare i-a fost durerea atunci când, după înmormântare, avea să-şi vadă nepoţica la spital. Bocete, jale, nedumerire, disperare. A vrut să o ia să o crească în casa ei, dar ginerele nu i-a dat-o, a luat-o la casa lui, în satul lui, să o crească el, ajutat de maică-sa. „E tot ce mi-a rămas de la Albina, e copilul meu şi îl voi creşte eu. Albinuţa e singura fiinţă pe care o pot iubi aşa cum am iubit-o pe mama ei. Nu aş putea trăi fără de ea şi nici nu vreau”, i-a spus mamei-soacre, încercând să o încurajeze că timpul va lecui şi această rană, că o să fie bine… Dar cum putea să fie bine când atât de neaşteptat i s-a luat fiica la care ţinea atât de mult?! Doare îngrozitor plecarea ei…

„În noaptea asta eu m-am dăruit toată lui Tolea”

Albina a fost primul copil în familia soţilor Berghia. Frumoasă, harnică, ascultătoare, o ajuta pe mamă în toate. De la 11–12 ani avea grijă de cele două surori şi doi fraţi mai mici, pregătea de mâncare, cocea pâine. Taică-său i-a părăsit când mezinul avea doi ani şi tot greul casei apăsa pe umerii maică-si. Albina, fiind mai mare, a fost deprinsă cu munca de mică. La şcoală învăţa binişor. Toată învăţătura ei era între pereţii şcolii, căci acasă nu prea avea timp pentru pregătirea temelor. Aştepta duminicile cu nerăbdare, atunci era mai liberă. În acele zile îi plăcea să se refugieze undeva ca să citească în linişte. Când s-a făcut domnişoară, avea o gingăşie aparte. Anatol a cunoscut-o la o nuntă. Nu avea nici 17 ani împliniţi. Era un copil naiv, inocent şi pur. S-a îndrăgostit de ea la prima vedere. Toată nunta a dansat numai cu ea, iar dimineaţa a mers la mama ei acasă şi i-a cerut mâna cu cuvintele: „Inima mi-a spus că Albina e aleasa mea de cum am zărit-o printre druşte. Dumnezeu mi-a scos-o în cale. De la primele vorbe am simţit că voi putea face cu ea o familie trainică. Aşa că vă rog să mi-o daţi de soţie. Voi fi numai al ei şi voi avea grijă de ea, cum nu aţi avut nici Dvs. O voi face cea mai fericită din lume. Vă promit!” Luată prin surprindere, Lilia nu ştia ce să zică. Iar Albina, căreia îi plăcuse foarte tare de flăcău, a minţit-o zicând: „Te rog să nu te împotriveşti, mamă! În noaptea asta eu m-am dăruit toată lui Tolea şi vreau să fiu soţia lui. Vreau cu toată inima mea”.

Lilia nu a avut încotro. Iar Anatol şi-a prins în acele clipe iubita de umeri, a întors-o cu faţa spre el şi a sărutat-o cu foc pentru prima oară. Apoi s-a aplecat, a sărutat mâna viitoarei soacre şi chiar în ziua ceea de duminică a plecat cu aleasa inimii în satul lui, la părinţii săi. Anatol era unicul copil la părinţi. Maică-sa s-a bucurat că fiul i-a adus noră în casă. În scurt timp, au făcut şi nunta. O nuntă mare şi frumoasă, cum nu mai văzuse satul, dar fără un nuntaş important. Lilia nu a fost la nuntă. Nu a avut bani ca să contribuie la organizarea ceremoniei şi cuscra, supărată, a întors-o de la poartă chiar în ziua nunţii. A suferit mult. Aproape un an fiica ei cea dragă nu a fost lăsată de soacră să vină în vizită în casa în care a crescut. Ţineau legătura doar prin telefon. O durea, dar se bucura când auzea numai de bine de la fiică. De fiecare dată, Albina îi repeta: „Să ştii, mamă, că mi-am ascultat inima, mi-am urmat iubirea şi nu am greşit. Sunt fericită. Nu aş fi vrut ca mama-soacră să te rănească, dar ai răbdare, o să-i treacă”. Şi, până la urmă, i-a trecut. În zi de Paşti, cuscrele s-au iertat şi s-au împăcat. Cuscra care a ţinut mânie atâta amar de vreme, după împăcare, nu ştia cum să-i mulţumească Liliei că i-a crescut o noră atât de bună, atât de iubitoare, pricepută la toate în gospodărie. Se bucurau împreună de pacea şi înţelegerea din casa copiilor. O bucurie mare au trăit împreună atunci când au aflat că vor deveni bunicuţe…

Alături de mamele care şi-au pierdut copiii în Clubul Colectiv

Au trecut şase ani de când Albina s-a stins pe masa de naşteri. Dar Lilia nici până astăzi nu-şi poate afla liniştea. Continuă să rămână copleşită de o durere fără margini şi de întrebări fără răspuns. Trăieşte într-o zbatere sfâşietoare, întrebându-se continuu de ce copilul ei a trebuit să moară?! Cu ochii în lacrimi, mi-a mărturisit: „Am fost acum, de ziua ei, la mormânt. Strig deznădăjduită ori de câte ori ajung în acest cimitir (Albina e înmormântată în satul soţului ei). Sunt goală şi pustie. Mă întreb: Cu ce a greşit fata mea? A fost atât de cuminte şi de bună, se înţelegea atât de bine cu soţul! Era suflet din sufletul meu. Nu trebuia să se întâmple aşa ceva. De ce s-a întâmplat? Din vina cui? Nici până azi nu ştiu. Unde a fost Dumnezeu în acele clipe, dacă ea nu a făcut rău nimănui? Cât de bine le înţeleg pe mamele care şi-au pierdut copiii în incendiul devastator din Bucureşti… Mi-e greu, mi-e foarte greu. Zilnic mă întreb cu ce am greşit eu de mă loveşte Cel de Sus din toate părţile. Nu era de ajuns că mi-a dat un băieţel cu paralizie cerebrală? Mi se rupe sufletul când îl văd cum suferă şi nu-l pot ajuta. Nu era de ajuns că soţul ne-a părăsit tocmai atunci când s-a născut acest copil cu handicap? Nu era de ajuns că mama nu m-a avut niciodată la inimă? Aceasta e durerea inimii mele şi pentru asta strig mereu către Domnul să nu ne părăsească, să facă milă cu băiatul meu şi cu nepoţica şi cu toţi copiii lumii, dar mai cu seamă cu nepoata care duce dorul mângâierii de mamă”.

The following two tabs change content below.