După chipul şi asemănarea…

MIRCEA-V.-CIOBANUPe mine unul, mă miră nu comportamentul clasei politice şi al persoanelor publice (într-adevăr: ce ar fi aici de mirare?), ci reacţia noastră revoltată la comportamentul lor. Cum să fie liderii noştri altfel, dacă aşa ni i-am ales noi? I-am crescut noi, i-am creat noi (după chipul şi asemănarea, desigur). I-am ales să fie aşa pentru că-s ai noştri, că ne seamănă. De ce am aştepta de la ei fapte eroice? De unde?! Îmi amintesc – a câta oară! – cum venise la mine (aveam un birou într-o casă de stat) o doamnă, ca să se revolte de nedreptatea ce i se făcuse copilului ei…

Eram o persoană responsabilă, dar problema ei nu intra în fişa mea de sarcini. Contaminat însă de revolta ei, pătruns de spiritul dreptăţii, am zis că merg chiar acum şi cer instanţei responsabile să fie anulate deciziile nedrepte. Să fie echitabil! Să se ia de la început şi să se facă pe dreptate! Voi verifica şi voi monitoriza, punctual, fiecare pas al comisiei respective, chiar dacă nu e de competenţa mea!

Ei bine, revolta mea sfântă, demnă de pana lui Caragiale, a sfârşit previzibil în coada de peşte a unui conu’ Leonida. Doamna care venise cu jelania nu m-a lăsat să merg să fac revoluţie în sistem. Ea mi-a spus (deja cu voce scăzută) că nu vrea decât un lucru foarte simplu: să se mai facă o micuuuţă fraudă (una singură!) şi să fie inclusă în lista celor promovaţi şi copilul ei. Atât se cerea de la mine! Da’ eu eram pornit să stric sistemul. Pe care se ţine istoria şi fiirea noastră! Oamenii care au făcut nişte schimbări în lume erau altfel. Şi s-au impus în pofida opiniei generale, nu la solicitarea maselor… Rusia ar fi rămas multă vreme uitată de lume, dacă nu se întorcea acasă prinţul Piotr Alexeevici, gastarbeiterul cu experienţă europeană, care avea să devină în scurt timp temutul împărat Petru I, aducând ideile europenizării… Dar nu a fost pe mult timp. Lumea prefera tot mai mult mediocrităţi (care deveneau tirani, altfel le ieşea la suprafaţă micimea). România se modernizează şi se europenizează (dacă tot despre asta vorbim) odată cu venirea unui rege străin. Iar Franţa o schimbase (o modernizase) un tip energic, nervos, care nu prea avea nimic cu manierele galante ale predecesorilor. Am putea să aducem şi alte exemple.

Inopinatul Rogozin

Ne-a vizitat zilele acestea teroristul verbal Rogozin. Nu ştiu cum se întâmplă, dar vizitele lui sunt previzibile, însă întotdeauna… inopinate. A fost o umilinţă. Încă una. Putea fi evitată (mai ales că nu au urmat nişte consecinţe benefice, politice sau economice)? Bineînţeles. Pentru a nu perpetua umilinţa, prim-ministrul Filat şi speakerul Lupu ar fi trebuit să-l taxeze dur încă atunci când el ne viola public în PMAN, iar prim-ministrul Leancă şi speakerul Corman – atunci când Rogozin făcea declaraţii belicoase la Tiraspol şi la aeroport – după nereuşita evadare cu avionul personal.
Pentru toate astea, el trebuia fie să fie declarat persona non grata ori să fie retras din comisia mixtă. Era suficient să aducem argumente care ar sublinia interesul nostru de a păstra bunele relaţii cu vecinul din est, dar care ar demonstra că persoana indicată este… contraindicată de a media relaţiile dintre două popoare care nu se urăsc. De când este copreşedinte al comisiei mixte, relaţiile interstatale nu au devenit mai bune, dimpotrivă, sunt mult mai tensionate. Încă şi mai încordate au devenit relaţiile cu transnistrenii. Tot „graţie” trimisului rus.

Faptul că vicepremierul rus s-a comportat de data asta „cuminte” nu ar trebui să ne bucure prea tare. În primul rând, faţa lui adevărată sunt declaraţiile sale provocatoare şi ofensatoare făcute în Transnistria (şi deja le-a făcut!), în al doilea rând, dacă-i permitem să ne strângă mâna, să spună: „bun băiat acest Candu” şi să ne fie „partener”, înseamnă că ne asumăm şi viitoarele lui declaraţii. Care nu pot fi decât imprevizibile şi în niciun caz binevoitoare.

Reacţia politicienilor la vizita lui Rogozin a fost diferită, dar deloc surprinzătoare. Liberalii au făcut spectacol la aeroport. Adevărat, a lipsit protagonistul, dar mesajul ludic a fost limpede înţeles. Liberalii reformatori au avut cam acelaşi mesaj, dar exprimat politic în conferinţa de presă. Dumitru Diacov, previzibil, a spus despre colegii de coaliţie că „se află deja în campanie electorală” (lupul bătrân Diacov, probabil cel mai longeviv deputat, ştie foarte bine că până şi această „apreciere” publică a sa este tot parte a campaniei electorale). De Andrian Candu nu mai spun nimic: de când e ministru, a dispărut tot spiritul inteligent-combativ, care crea impresia unei personalităţi. Aici însă a fost atent şi cuminte. Valeriu Streleţ a fost cel mai precaut şi a spus cel mai puţin: pe de o parte, Rogozin îl deranjează, pe de altă parte, colegul său de coaliţie Leancă îi acordă audienţă. S-a creat într-un moment impresia că o coaliţie, de fapt, nici nu există. Fiecare desenează tabloul politic aşa cum crede. Şi asta în materie de politică externă, în care e nevoie de un consens naţional, darămite de o viziune comună în coaliţia de guvernare!

Paul Goma şi sindromul basarabean al cuminţeniei

Paul Goma nu luat Premiul Naţional. Unii au explicat asta prin diverse conspiraţii, alţii consideră că e o soluţie înţeleaptă, în fine, multă lume consideră că-i o ruşine naţională. Îmi pare rău numai că în discuţiile despre Goma s-a întrecut măsura în ambele sensuri: unii au abuzat cu etichete, alţii cu un limbaj suburban care nu face cinste unui mediu intelectual. Nu vreau să ajungem la concluzii apocaliptice, dar tare mi-ar fi plăcut ca Goma să ia premiul! Tocmai pentru că e o personalitate controversată. Mi-ar fi plăcut să „greşim” în direcţia excesului, nu în cea a precauţiei. Împăciuitorismul şi cuminţenia dintotdeauna ne-au asigurat poate supravieţuirea, nu şi evoluţia.

Dacă nu vom proceda noi înşine în mod neordinar, de unde schimbarea? Fatalismul nostru proverbial ne şopteşte permanent că alţii sunt cei care ne determină soarta. Ca popor mic şi frustrat, suntem convinşi că împotriva noastră complotează şi conspiră forţele externe. Dar teoriile conspiraţioniste sunt schematice şi plicticoase: acolo fiecare îşi face misiunea. Mie însă mi se pare că totul ţine de mica noastră laşitate, de teama de a nu supăra pe cineva. Doar s-au găsit, totuşi, 9 oameni care au votat pentru Goma. Înseamnă că se poate!
În legătură cu „cazul Goma”, din când în când, îmi intră, ba într-o ureche, ba în alta, câte o teorie conspiraţionistă. Interesantă, mai ales, în plan literar-artistic. Recent, cineva mi-a divulgat conspiraţiile pentru ambele urechi.

Prima este „de sorginte KGB-istă” şi sugerează că Paul Goma a fost promovat la Premiul Naţional de mişcările moldoveniste: a) pentru a sublinia locul distinct al basarabenilor remarcabili, în opoziţie cu „românii”; b) pentru a discredita Republica Moldova în ochii occidentalilor filosemiţi, în cazul în care i s-ar fi acordat premiul (ar fi compromis procesul de integrare europeană); c) pentru demonizarea guvernării proeuropene şi compromiterea forţelor eurointegrării, în cazul în care nu i se acordă premiul (şi pentru debarcarea lor la alegerile din toamnă).

A doua este, neîndoielnic, „de origine iudeo-masonică” şi este îndreptată: a) împotriva acordării premiului scriitorului-disident, anticomunist şi antisemit, exercitând în acest scop presiuni asupra guvernării; b) împotriva developării crimelor comunisto-evreieşti, etalând şi exagerând crimele „naziste şi legionare”; c) împotriva ascensiunii europene a RM, în cazul în care Goma ar fi luat premiul. Ambele sugerează o idee de thriller. Vă închipuiţi, toate serviciile secrete ale lumii îşi ciocnesc interesele aici, în lupta pentru intrarea noastră în Europa. Iar SIS coordonează acţiunile, temperând spiritele şi apărând interesele naţionale, care nu pot să nu coincidă cu idealurile cele mai înalte ale umanităţii! Unde-i Sergiu Nicolaescu basarabean?

Concluzie: nu-i alegeţi pe „ai noştri”

Crescuţi în comoditatea lui „las’ că-i bine”, am ales să ne conducă oameni care ni se aseamănă şi, când a fost să se decidă, preferam hotărârile „înţelepte”, precaute, care să nu deranjeze ursul. Am pariat întotdeauna pe „băieţii buni”, nu pe incomozii competenţi.Printre amintirile mele triste e şi asta, pe care se pare că v-am mai spus-o: după ce venisem din provincie (în august 1991) să apărăm Chişinăul de ipoteticele tancuri ale GKCP-ului, am ieşit în stradă să cerem parlamentarilor independenţa faţă de imperiu. Eroicul („legendarul”) nostru parlament ne-a dat de înţeles că „încă nu s-a copt”. Sigur că erau şi dintre cei care au pledat pentru independenţă din prima zi, dar ei nu constituiau majoritatea. Am plecat acasă, deziluzionaţi, ca să fim chemaţi imediat înapoi… să cerem independenţa! Până ajunsesem noi acasă, Ucraina îşi declarase neatârnarea faţă de metropolă şi noi ne-am pomenit independenţi de la sine, rupţi de corpul marii patrii sovietice. M-am simţit mai umilit decât oricând. Dar nu mi se cuvenea să mă revolt: deputaţii noştri reprezentau chiar opinia poporului nostru eroic, dar… precaut. Şi, mai ales, ei chiar au declarat, peste câteva zile, independenţa. Visul nostru. Pentru fapta eroică au fost recent decoraţi de preşedintele Timofti. Inclusiv cei care pe 22 august 1991 încă erau împotriva ruperii de imperiu.

Concluzia democratică: alegeţi-i pe „europenişti” (aici nu se discută), dar nu-i alegeţi pe „ai noştri” (comozi, cuminţi şi… lunecoşi). Nu-i alegeţi pe cei „tipici”, care ne seamănă. Alegeţi oameni cu personalitate, nu băieţii buni şi frumos pieptănaţi. Alegeţi excepţiile. Elitele autentice. Pe cei care se pot opune inerţiei. Care nu se tem să rişte. Altfel… de unde o schimbare? La închiderea ediţiei îmi pică o opinie mai veche a lui George Orwell: „Un popor care votează corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă. Este complice”. QED.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)