După 25 de ani de independență

ion turcanu1

Evident că principala întrebare pe care o ridică împlinirea unei sfert de veac de la proclamarea independenței Republicii Moldova este ce s-a realizat în această perioadă și mai cu seamă ce stat a fost construit pe temeliile fostei republici sovietice socialiste moldovenești. Sigur că s-au făcut și unele lucruri bune. Faptul în sine al desprinderii din îmbrățișarea „frățească” a rușilor a fost un lucru foarte bun. Dar ce a urmat după aceea? Tot ce s-a făcut și ce nu s-a făcut a fost chiar atît de bun, cum caută să convingă cei din guvernarea actuală și susținătorii lor din presă, și cum, bineînțeles, se vor lăuda, aceiași, la festivitățile din ziua de 27 august?

În fapt, ni s-au ros urechile să auzim, în tot acest răstimp, că R. Moldova este cel mai sărac stat din Europa, iar de la o vreme se spune tot mai tare și cam peste tot că e și cel mai corupt stat din Europa. Iată care este adevărata carte de vizită a R. Moldova. Poate fi ceva mai rău? E greu de închipuit.

Cînd aceste realități te lovesc cu toată brutalitatea lor, nu poți să nu constați că statul „construit” în acești 25 de ani este exact ceea ce nu ne trebuie, este tocmai ceea ce contravine intereselor vitale ale cetățeniilor acestei țări. Nu la acest stat ne-am gîndit noi atunci cînd am votat Declarația de independență, nu acesta este statul de care are nevoie populația R. Moldova.

Nu trebuie să ai o frunte înaltă de două șchioape ca să înțelegi că instituțiile acestui stat sînt foarte slabe, dovada cea mai vie fiind faptul că ele pot fi ușor acaparate și distruse, și nu neapărat de puternice forțe inamice din afară, dar chiar de unii indivizi din interior, evident, indivizi cu mulți bani. Nu e de mirare că aceste instituții nu pot rezista la asaltul a tot felul de provocări: șantaj, carierism, amenințări, corupție. Această situație este atît de evidentă, încît nu ne miră deloc, chiar pare oarecum firească. Dimpotrivă, ne-ar mira să nu fie așa, ne-am mira să vedem că instituțiile statului sînt independente, că în ele activează doar oameni competenți, responsabili, conștienți de datoria ce le revine, că sînt imune la tentații periculoase de felul corupției. Din păcate, acest noroc nu ne paște. Acuta criză instituțională, sub aspect profesional și moral, a afectat toate structurile puterii, la orice nivel și în fiecare compartiment. În această privință e rău de tot și în parlament, și în guvern, dar și în administrația locală, unde exemplul cel mai trist îl oferă chiar primăria municipiului Chișinău. Este adevărat că acolo debandada și ilegalitatea au fost la ele acasă întotdeauna, dar în ultima vreme, de vreo șase-șapte ani, acolo s-a instalat o atmosferă periculoasă, care miroase rău de tot. Chișinăuenii cred că mirosul foarte neplăcut care plutește peste oraș vine de la instalațiile defecte de curățare a murdăriilor – nu este adevărat: acest miros vine de la primărie.

În realitate, votanții Declarației de independență au fost inadmisibili de „cuminți”, adică pasivi, indiferenți, lăsînd pe seama celor care i-au urmat la putere să facă orice le-ar fi trăsnit prin cap și orice le-ar fi dictat interesele lor personale și de gașcă. De aceea nu e de mirare, ba chiar este firesc, ca, pentru guvernanții actuali, fondatorii R. Moldova să nu prezinte niciun interes, să nu însemne nimic („pustoe mesto”, nonentity).

În condiții normale, eficiența structurilor puterii este asigurată de implicarea partidelor politice în viața statului, dar numai cu satisfacerea a două condiții obligatorii: 1) ca fiecare din ele să dispună de capitalul intelectual și moral corespunzător; și 2) ca partidele să-și dispute întîietatea numai pe baza unei permanente concurențe loiale. Ce avem noi, de fapt, în această privință? Partidele mai cunoscute, mai cu seamă cele de la guvernare, nu sînt altceva decît niște firme particulare în care clocesc mereu intrigile, fărădelegea, corupția. Lupta dintre grupările politico-mafiote de la guvernare se reduce, în fond, la faptul că căpeteniile unei bande bagă în pușcărie pe liderii altei bande, după care învingătorii rămîn în așteptarea acelora care vor veni și îi vor băga și pe ei tot acolo. Din păcate, nici opoziția politică nu ne face să fim mai optimiști, mai ales dacă îi avem în vedere pe așa-zișii comuniști și socialiști care sînt foarte departe de Moldova pe care jură că o iubesc și atît de străini de nevoile reale ale moldovenilor. În ultima vreme se tot zice că partidele de la putere se află în buzunarul din dos al unui personaj foarte controversat. Nu știu dacă este așa, dar dacă totuși așa este, atunci cu atît mai rău pentru aceste partide și cu atît mai rău pentru țară. Dacă este așa, atunci va fi, probabil, nevoie de intervenția unor organisme internaționale, poate chiar a unui tribunal internațional.

Cum de s-a ajuns la această situație? Una din cauze ar fi Banul. De fapt, nu banul ca atare, că atunci cînd acesta se află în mîini pricepute și curate, cu el se pot face multe lucruri de mare preț. E vorba de altceva, de molima, de epidemia înavuțirii care a lovit crunt societatea noastră, o societate firavă, neajutorată, insuficient civilizată, care, fugind de comunism, s-a prăbușit într-un capitalism primitiv, sălbatic, inuman. Numeroși indivizi au fost cuprinși de nebunia înavuțirii, de dorința nesăbuită de a deveni bogați imediat și cu orice preț. Parțial, fenomenul își are explicația în faptul că cea mai mare parte a noilor îmbogățiți provin din familii țărănești sărace, și se știe că atunci cînd săracul se scapă la bani își pierde capul. Această rătăcire extrem de periculoasă explică multe din fenomenele negative din societatea noastră, inclusiv ignorarea legii, în primul rînd și mai cu seamă de către organele de drept, inclusiv proporțiile înfricoșătoare ale corupției, inclusiv slăbiciunea și ineficiența instituțiilor de stat ale puterii, proasta și pe alocuri iresponsabila, și chiar criminala, gestionare a banului public, neajunsurile grave din educație, cultură, știință și cîte altele.

O altă cauză ar trebui să o căutăm la intelectualitatea noastră. Peste tot și întotdeauna, intelectualitatea reprezintă creierul societății, anume de la ea sînt de așteptat cele mai prețioase idei și inițiative politice. Să ne aducem aminte de prestanța exemplară a intelectualitații noastre la sfîrșitul anilor 80 ai secolului trecut. Și ce avem astăzi? Oricît ne-am păzi să nu rănim niște orgolii, și intelectualitatea este orgolioasă, cum se știe, nu ne putem reține să nu observăm că avem acum o intelectualitate foarte slabă: pasivă, anemică, lipsită de inspirație, fără orizont și fără nici o vrere. Numai două pilde. În urmă cu vreo două luni, la Uniunea Scriitorilor a avut loc înmînarea premiilor pentru anumite realizări literare. Și cine credeți că a înmînat aceste premii? O formidabilă cohortă de politicieni de la partidul liberal, unul ca unul, plus cîțiva scărpinători de limbă de pe la alte firme. Un tablou mai jalnic este greu de închipuit. Al doilea exemplu ni-l oferă așa-zisul Sfatul Țării 2. Fără îndoială că această inițiativă a pornit de la un gînd frumos – oamenii pe bună dreptate nu cred în cei care guvernează astăzi Republica Moldova și caută o cale de salvare. Dar o misiune atît de grea, de responsabilă și de periculoasă nu e pe măsura oricui, și apoi nu pornești la un drum priporos, cum e acesta, cu primii întîlniți pe stradă.

A treia cauză vizează tineretul. La prima vedere, este greu de înțeles de ce tinerii noștri, cu excepția odraslelor de bani gata și a celor împodobite cu tot arsenalul de pile, nu se implică în viața politică, nu-și asumă greaua și responsabila sarcină de a contribui la înlăturarea de la putere a elementelor compromise care conduc astăzi R. Moldova și a-și aduce, astfel, aportul la înzdrăvenirea climatului politic din această țară. E știut că avem astăzi sute și chiar mii de tineri cu studii de cea mai înaltă calificare, făcute în cele mai variate universități de prestigiu din străinătate. Însă toți aceștia, sau aproape toți, preferă să rămînă acolo sau să plece într-acolo. De ce? Poate că la mijloc ar fi nerăbdarea, caracteristică pentru tineri, poate o anumită indiferență, eventual chiar o mică doză de lașitate. Dar trebuie să înțelegem și altceva, și anume că atunci cînd acești tineri văd cine se află astăzi la noi în fruntea bucatelor, examinînd cu atenție aceste nenorocite fizionomii, li se face greață și pleacă de aici în grabă și pentru totdeauna.

Nu este de neglijat nici faptul că cei care au votat Declarația de independență par să fi uitat de responsabilitatea foarte mare pe care și-au asumat-o prin votul lor. Era firesc și deci era de așteptat ca aceștia, ca fondatori ai noului stat independent, cu numele de Republica Moldova, să fi luat atitudine publică față de orice act al guvernărilor care s-au perindat aici în ultimul sfert de veac și față de procesele mai importante care s-au derulat în perioada respectivă. În realitate, votanții Declarației de independență au fost inadmisibili de „cuminți”, adică pasivi, indiferenți, lăsînd pe seama celor care i-au urmat la putere să facă orice le-ar fi trăsnit prin cap și orice le-ar fi dictat interesele lor personale și de gașcă. De aceea nu e de mirare, ba chiar este firesc, ca, pentru guvernanții actuali, fondatorii R. Moldova să nu prezinte niciun interes, să nu însemne nimic („pustoe mesto”, nonentity).

Mai este, poate, și indiferența moldovenilor față de propria lor soartă, lipsa voinței de a se implica în exercitarea puterii, a dorinței de a lua destinele țării în propriile lor mîini și a nu permite tuturor nenorociților ce se cred aleși de Dumnezeu să se furișeze spre pîrghiile puterii și să se aciueze acolo, sfidînd interesele țării și ale cetățenilor ei. În loc să dai a lehamite din mînă și să-ți iei lumea în cap, căutîndu-ți un rost mai bun prin cine știe ce străinătăți, oare nu ar fi mai bine să-ți încerci norocul la tine acasă, să-ți dai o șansă ție însuți și țării tale, care, ea însăși, nu poartă nici o vină că pînă acum norocul a ocolit-o?

Aș mai spune cîteva cuvinte despre un lucru mult prea important ca să nu aibă legătură cu fenomenul numit independența Republicii Moldova. Peste un an și șapte luni se vor împlini 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, realizată de Sfatul Țării la 27 martie 1918. Indiferent de atitudinea pe care o pot avea unii sau alții față de acest eveniment, el este unul care a marcat adînc istoria teritoriului dintre Prut și Nistru, astfel că nimeni nu-l poate ignora. Aflarea Basarabiei în componența României, fie și numai timp de două decenii și ceva, a salvat-o de la înstrăinare, fără această scurtă perioadă de regenerare națională, moldovenii și-ar fi pierdut complet identitatea lor etnică și culturală. Iată de ce avem datoria sfîntă de a întîlni marele eveniment al Unirii cu tot prinosul de respect, de recunoștință, dar și de angajare plenară în sărbătorirea lui.

În urmă cu un an și jumătate, eu am publicat un articol în ziarul Timpul, în care vorbeam despre necesitatea pregătirii în vederea cinstirii cum se cuvine a acestei date importante. Propuneam, între altele, ca pînă la data respectivă în Chișinău să fie înălțat un monument al Unirii și să fie creat un muzeu al Sfatului Țării. Bineînțeles că era necesar ca propunerile mele să fie aduse la cunoștința unor structuri ale puterii și a persoanelor care le reprezintă. Am încercat la Președinție, prin intermediul unor consilieri, a fost imposibil. Consilierul-șef de acolo a rîs de mine cînd i-am vorbit despre asta. Am încercat să ajung la unul din vicepreședinții Parlamentului – nici o reacție. Exact un an în urmă, am solicitat ministrului Culturii o audiență, pe care mi-a promis-o, dar pe care nu am avut-o nici pînă în momentul de față. Și închipuiți-vă că toți aceștia, atunci și acolo unde le convine, se declară mai români decît românii, mai ales că unii dintre ei, dacă nu chiar toți, au averi, Dumnezeu știe cum făcute, prin România.

Cînd vorbesc despre evenimentul petrecut acum o sută de ani, nu îndemn neapărat la Unire. Putem fi de acord ca R. Moldova să nu se unească cu România, să rămînă independentă. Problema însă e că cei care țipă împotriva Unirii de fapt nu sînt pentru independență, ci sînt gata să închine țara Rusiei, iar alții din aceeași categorie nu vor altceva decît ca R. Moldova să fie o vacă de muls numai pentru ei. E adevărat că afaceriști murdari sînt destui și printre cei care se declară unioniști. Dar acum, repet, nu se pune problema Unirii, nu că nu ar trebui să se facă, nu că nu ar fi necesară, ci pentru că acum nu are cine o face. Eu îndemn pe toată lumea să depășim handicapul actual privind indiferența față de evenimentul de la 27 martie 1918, ca și isteria demagogică împotriva lui, și să întîlnim jubileul de 100 de ani de la Marea Unire cu demnitate și responsabilitate, așa cum le stă bine adevăraților oameni de stat și cetățenilor conștienți și mîndri de trecutul lor.

Ion Ţurcanu

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)