Dumnezeu scrie mai bine

Val-Butnaru

Discuţiile aprinse care se consumă în jurul romanului pierdut „În deal la Cruce” de Mihail Curicheru, teoriile avansate, probele aduse, false sau adevărate, nu contează, pariurile pierdute – toate astea constituie, de fapt, un alt roman. Romanul romanului pierdut. Am participat în repetate rânduri, la Uniunea Scriitorilor, mai bine spus la Barul Uniunii Scriitorilor (renumitul BUS), la aceste discuţii, am văzut cum se aprindeau instantaneu polemici interminabile pe marginea acestui subiect fără subiect, cum se făceau pariuri cu mize bahice pantagruelice – cine va găsi primul romanul lui Curicheru –, am asistat la vreo trei declaraţii solemne ale celor care se jurau că au văzut sau chiar au ţinut în mână manuscrisul (cartea, după alţii!), am băut şi eu nenumărate sticle de şampanie şi coniac, miza nesperată a pariurilor parcă câştigate, parcă piedute – lucruri efemere, în fond, fiindcă numai efemeră poate fi himera manuscriselor care nu ard.

Lăsând la o parte aspectul boem şi bahic al acestui zbucium argonautic de căutători ai Lânii de Aur, chestiunea care m-a preocupat a fost nu atât existenţa, de fapt, a romanului lui Curicheru, cred că acesta există pe undeva, ci faptul de-a dreptul mistic al pierderii însăşi. Cum se întâmplă asemenea lucruri? Cum e posibil să dispară o Operă? Sau, totuşi, manuscrisele ard, până la urmă?

În legătură cu aceste întrebări, mă întorc cu gândul deseori la o poveste oarecum similară. În 1987, la Casa Actorului din Chişinău, avea loc premiera spectacolului „Procedeul de jiu-jitsu”, în regia lui Mihai Fusu. Autorul textului bătuse piesa la maşina de scris în două exemplare şi i le dăduse regizorului – unul pentru el şi celălalt pentru actori, proaspăt absolvenţi „sciukinişti”, ca să-şi transcrie replicile.

Trecut-au anii, vorba ceea, şi, răspunzând la o solicitare editorială, autorul se pomenise cu un text lipsă. Da, lipsea Jiu-jitsu! Hai la regizor! Mihai Fusu se uită la autor cu ochii holbaţi. Te-ai trezit după atâţia ani? Hai la actori! O actriţă plecase între timp în SUA şi i se pierduseră urmele, alţii pierduseră caietele cu replici, spulberându-se astfel intenţia autorului de a reconstitui textul. Speranţa se reaprinse când se întâlni pe faleza Lacului din Valea Morilor cu Andrei Vartic şi acesta presupuse că un exemplar ar putea fi rătăcit în podul casei din Dănceni, prin mormanele de hârtii depozitate în zeci de lăzi. O! Există, totuşi, Dumnezeu pe lume! În scurt timp, însă, Andrei plecase la daci. Plecase, astfel, şi ultima speranţă că textul va mai fi găsit.

Ceea ce vreau să spun cu aceste exemple e că uneori Dumnezeu are grijă de scriitori. El face astfel ca, mai întâi, se se mai rătăcească vreun manuscris înjghebat cu un oareşce talent, pentru ca mai apoi să pornească căutările. Şi după ce autorii mor, să caute urmaşii. Să se aprindă instantaneu polemici interminabile, să se facă pariuri cu mize fantasmagorice şi să se consume cantităţi industriale de iluzii şi deziluzii. Atâta timp cât cineva mai caută, scriitorii sunt nemuritori.

Val Butnaru