„Dumnezeu mi-a dat zile multe”

Alintată de sat Muculiţa, Ana Grosu, din Răscăieţi, Ştefan-Vodă, la cei 98 de ani ai săi, merge, aude și vorbește clar, însă tare şi-ar mai dori să vadă lumina zilei

Într-o căsuță mică de la marginea satului Răscăieți își duce zilele o bătrânică pe care o cunosc și o respectă toţi sătenii. Muculița, așa îi spun localnicii Anei Grosu, consăteanca lor ajunsă la onorabila vârstă de 98 de ani. O vedem stând pe o laiţă la poarta casei. Bătrânica, bucuroasă că am venit în vizită la ea, începe să depene firul amintirilor. „Off, că tare mulţi ani mi-a dat Dumnezeu!”, suspină bunica Anica.

Muculița a avut o viață zbuciumată, trecând prin multe greutăți. A supravieţuit războiului și foamei. „Eh, am fost tare chinuită, cu lucrul mă hrăneam”, oftează bătrânica. A crescut într-o familie săracă, pe timpuri grele și a fost nevoită să lucreze de mic copil. Din această cauză nu a fost la școală și nu știe să scrie, nici să citească și îi pare foarte rău de acest lucru. Toată viața a trăit aproape singurică. S-a căsătorit când era tânără, dar peste două săptămâni de căsnicie şi-a petrecut soţul pe front. Nu s-a mai întors, iar Ana a decis că asta îi este soarta şi nu s-a mai căsătorit. I-a purtat doliul soţului său toată viaţa.

De un lucru îi pare rău, că nu a reuşit să audă cuvântul „mamă”. Nu are copii, dar se bucură de micuţii din sat pentru care a devenit cea mai îndrăgită „bunicuţă” sau mai exact muculiţa. Anii care şi-au lăsat amprenta pe chipul ei se pare că nu i-au atins gândirea. Ţine minte fiecare clipă trăită în cei 98 de ani.

Şi-a ridicat casa cu mâinile sale

De la bunică-sa a învățat să țese covoare, să croșeteze. Secretul longevităţii sale se ascunde în ceaiurile din diferite ierburi, reţeta cărora nu o ţine în secret. O împărtăşeşte şi celor care-şi doresc să trăiască o viaţă îndelungată, sănătate să fie, că în rest totul se face. Deşi nu cunoaşte o buche, o meşteriţă mai bună la făcut sobe nu a ştiut satul Răscăieţi. Până şi casa în care locuieşte azi bunica Anica este construită din temelie chiar de ea. Că frumos mai este „palatul” mătuşii Ana, parcă e un muzeu! Pe pereţi vezi covoare țesute de Muculița, multe obiecte de artizanat.

„Totul am făcut cu mâinile mele, nimeni nu m-a ajutat”, spune mai mult cu regret decât cu mândrie Muculiţa. Toată viața și-a dorit să plece undeva mai departe de sat, însă nu a reușit. Aşa s-au trecut zilele. Şi parcă ar mai avea puteri să-şi ia traista şi să călătorească, dar nu va putea vedea frumuseţea meleagurilor pentru că a orbit. Acum se bucură că cel puţin poate auzi râsetele copiilor care îi vin la poartă şi o strigă: „Muculiţă! Ce mai faci?”.

„Cel de sus mi-a dat zile multe”, spune cu bunătate bunica. Când era mai tânără, avea grijă de nepoții și strănepoții din partea fraților și surorilor sale. „Muculița m-a învățat să croșetez și să împletesc și-i sunt foarte recunoscătoare”, ne spune Maria, una din nepoatele bunicii. Maria o vizitează des, având grijă de ea și ascultând vrăjită istorioarele pe care le-a trăit bătrâna.

„Ce să fac cu acești bani?”

Mai are doi ani până la centenar. Primarul îi va da un premiu. „Ce să fac eu cu acești bani? Mai bine mi-i dădeau când eram mai tânără. Poate făceam ceva ca să nu orbesc”, zice Muculița. Cu toate că se simte destul de bine, bătrâna vrea să o ia mai repede Dumnezeu, fiindcă crede că a trăit destul și a trecut prin multe greutăți și bucurii. Singurătatea e apăsătoare, iar când i se face urât, Muculița iese până în drum, se așază pe un scăunel și așteaptă, așteaptă să vină cineva… care nu mai vine.

„Astăzi e cu mult mai ușor să trăiești”

Având o viață plină de greutăți, Muculița se mulțumește cu ceea ce are și spune că în prezent e cu mult mai ușor să trăiești: „Oamenii de azi sunt mai deștepți, trăiesc mai ușor, nu cunosc greutățile prin care am trecut eu. Bine că Dumnezeu ne păzește de războaie și de foame”. La această vârstă bunica Ana merge foarte bine, aude și vorbește clar, însă tare-şi mai doreşte să vadă lumina zilei: „Vreau să văd cum s-a schimbat lumea”, ne spune Muculița. Pentru tot binele pe care l-a făcut pentru sat astăzi sunt oameni care îi mulţumesc. Astfel, asistenta socială din localitate, dar şi copiii surorii bunicii Ana au grijă de bătrână, de casa ei, de grădină și îi aduc de mâncare.

Ce-şi doreşte? Să vină sărbătorile. Atunci casa se umple de nepoţi care îi cântă, nu-i vede, dar îi aude şi se simte foarte fericită.

Ina Juminschi, stagiară