„Dumnezeu e mai aproape într-o grădină cu pomi și iarbă”

Interviu cu Zamfira Zamfirescu, pictoriță, poetă, fotografă, Cluj

Dragă Zamfira Zamfirescu, cum era primăvara la Reghin? Ce imagini v-au lăsat primăverile de acasă?

Primăvara se făcea simțită când se înnoia lumina, gheața de pe Mureș se subția și nu ne mai puteam da cu patinele. Imagini de acasă: corcodușul înflorit, petalele albe zburând peste grădina proaspăt arată, picioarele subțiri, ca de ceară, ale puilor de găină, albinele băgate cu capu-nainte în cupele florilor.

Părinții Dvs. unde munceau? Care erau cerințele lor față de copii? Cu ce cuvinte vă alintau?

Părinții mei, Vasile și Ecaterina, au fost muncitori la Progresul-Reghin. Mama era foarte îngăduitoare cu noi, tata era sever și avea de la noi o singură cerință, pe care ne-o tot repeta: să fim oameni, în orice situație. Nu ne alintau în niciun fel, ne spuneau pe nume, fără diminutive, fără vorbe dulci.

Prezența lui Dumnezeu e mai firească, mai „familiară” într-o casă de la țară?

Eu n-am trăit la țară, ajungeam acolo doar sporadic, în vacanțe. Cred că Dumnezeu, posesor și el de grădină cu pomi și iarbă, este perceput de țărani ca fiind de-al lor, de aici apropierea și familiaritatea.

Ziceți într-un interviu că ați avut norocul să vă nașteți într-o familie săracă. De regulă, ne rușinăm să vorbim de sărăcie. Care sunt laturile pozitive ale sărăciei?

Eram săraci, dar în perioada comunistă, cei mai mulți dintre noi eram săraci. Cu excepția câtorva – elite sau descurcăreți, ceilalți trăiam îndurând lipsuri și umilințe de tot felul. Pe mine sărăcia m-a călit, m-a învățat ce este solidaritatea, empatia, altruismul, compasiunea, mi-a ascuțit simțurile și creativitatea, mi-a dezvoltat imaginația și spiritul civic.

Ce experiențe v-au întărit sufletul? Când i-ați pierdut pe mama și tata?

Am avut parte de experiențe care mi-au întărit caracterul, însă sufletul meu cred că este și acum un suflet moale! Mama a murit acum 20 de ani,  tata în 2009. După ce am rămas orfană, m-am apucat de fumat. Dar nu m-a ținut mult. Tutunul n-a reușit să mă farmece.

Ațí realizat o serie de icoane pe sticlă cu îngeri. Acești îngeri au mare succes la public, sunt foarte apreciați și pe rețelele de socializare, ați avut și o expoziție la Cluj. Îngerii Dvs. ba culeg mere, ba frământă aluat, ba stropesc flori, mătură prin curte, stau la geam cu pisica pe genunchi – au preocupări omenești, au o căldură și o lumină copilăroasă pe chip. Cine sunt acești îngeri, de unde au apărut?

Îngerii cred că au apărut odată cu pierderea persoanelor dragi. Am început să-mi imaginez că ele, nefiind pe pământ, au ajuns în cer. Iar acolo în cer nu fac altceva decât ceea ce făceau şi pe pământ: continuă să facă cumpărături, să gătească, să îngrijească flori. Şi atunci am început să caut o modalitate să transmit aceste gânduri. Şi nu am avut altă posibilitate decât să le pictez.

Cred că îngerii aceştia sunt de fapt mama, tata şi cu mine. Pictând îngeri, i-am readus oarecum la viaţă pe mama, pe tata şi pe mine, cea care am fost.

Zamfira Zamfirescu, pictoriță, poetă, fotografă, Cluj Îngeri. Icoane pe sticlă de Zamfira Zamfirescu.

Emil Brumaru era încântat de îngerii Dvs., ei l-au inspirat să scrie zeci de poezii cu îngeri, în 2017-2018. Ați format un duet artistic senzațional! Cât timp vă lua crearea unei icoane? Vă temeați că ceva ar putea să nu-i placă lui Emil Brumaru? Ce mesaje primeați de la marele poet?

Pictam, de obicei, seara, până noaptea târziu. Și mult prea încet pentru cât de repede își dorea Emil Brumaru. „Trimite-mi îngeri, trimite-mi îngeri!”, urla în versuri, dacă mă leneveam. Am pornit spre Emil Brumaru fără să am vreo teamă, ba dimpotrivă, cu  mare îndrăzneală. Și am descoperit exact ceea ce îmi doream:  prietenie, camaraderie, foarte multă blândețe, generozitate și răbdare. Lui Emil Brumaru, spre surprinderea mea, îi plăcea tot ce-i trimiteam: picturi, desene, poezii, cântece, fotografii. Mesajele de la el s-au întețit cu timpul, au ajuns să fie conversații foarte lungi, pe care le păstrez azi salvate într-un fișier top secret.

După plecarea lui Emil Brumaru, așteptați semne de la el? Ce îngeri pictați acum?

Pentru că nu treceau două-trei zile fără să ne sunăm și să vorbim cu orele la telefon, mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu tăcerea lui bruscă. Uneori aveam impresia că n-a plecat de tot, că se va întoarce. Eram tentată să-mi verific dimineața telefonul, să văd dacă nu m-a sunat, intram pe pagina lui de facebook, deschideam căsuța de chat și găseam totul oprit la ultimul dialog. Pentru a suplini într-un fel liniștea ce se instalase, mi-am făcut obiceiul să deschid cărti la întâmplare, căutând să descifrez semne de la el în primele rânduri pe care-mi cădeau ochii. Tot legat de semne, trebuie să spun că, în februarie, de ziua mea, s-a pornit din senin o ninsoare care n-a ținut decât câteva minute. Fulgii mari, pufoși nu cădeau, ci zburau în toate direcțiile, învolburați de jos în sus de un vânt pus pe joacă. N-a fost ninsoare, a fost un spectacol. Sau a fost un dar?

Nu mai pictez îngeri zurlii. Ultimul pe care i l-am trimis lui Emil Brumaru a fost în seara de 1 ianuarie 2019. El a plecat pe 5 ianuarie. Sunt 65 îngeri de toți și, din septembrie anul trecut, continuă să apară în revista Observator Cultural, la rubrica „Negoț cu îngeri”.

Recent ați citit poeme la Cenaclul UBB din Cluj. Cum au fost primite poemele? Pregătiți un nou volum de poezie? Cel de debut, apărut la Ed. Vinea, ce titlu are, ce teme atingeți în el?

La Cenaclul UBB pot citi poeme fără inhibiții, pentru că e un loc pe care-l frecventez de câțiva ani și am ajuns să ne cunoaștem unii pe alții. Apoi, știu că acolo, sub conducerea lui Ion Mureșan, se practică generozitatea. Volumul de debut apărut în 2000 se numește „Da” și temele poemelor se pot deduce ușor din titlul prefeței semnate de Al. Cistelecan: „Între candoare și provocare”. Nu mă grăbesc deocamdată să public un nou volum.

Sunteți și un fotograf apeciat. Ne dezvăluiți „rețeta” unei fotografii reușite? Ați participat la concursuri de fotografie?

Reușita unei fotografii depinde de ochiul și sufletul fotografului, de potențialul lui creativ și de capacitatea de a transmite emoții. De asemenea, foarte importante sunt lumina și hazardul și, nu în ultimul rând, însușirea regulilor de bază ale fotografiei.  Am participat la expoziții colective de fotografie, am dăruit unor poeți fotografii pentru coperta volumelor lor, am publicat lucrări pe site-urile de fotografie românești sau internaționale. Nu am participat la concursuri, fiindcă nu sunt un bun competitor; îmi lipsesc ambiția, tenacitatea și dorința aprigă de a câștiga.

Artele vă apropie de Dumnezeu?

Uneori da, alteori mă îndepărtează.

Ce obișnuiți să faceți de Paște?

Îmi duc sufletul la curățat, pun la albit păcatele, mă gândesc la nemurire, ascult melodiile din Jesus Christ Superstar, sădesc flori pe morminte.

Mă pregătesc de Înviere cu ouă roșii, pască și cozonac, dar fără miel. Când eram mică, tata tăia acasă nu numai mielul nostru, ci și pe cei ai tuturor vecinilor de pe stradă. Stăteam lângă el, cu o cana de tablă în mână și cu găleata de apă alături, pregătită să torn când tata zicea „toarnă!” și  întindea mâinile făcute căuș, murdare de sânge. Mielul atârna prins de picioarele din spate în tocul ușii de la magazia de lemne. Capul i se bălăngănea lin, din gură i se prelingea o bală roșie, la câțiva pași, în iarbă, zăcea blana murdară făcută ghemotoc. Nu mănânc miel de Paște.

Ce le puteți spune oamenilor care abia își câștigă pâinea și nu au timp de artă? Partea îngerească a omului poate fi protejată, salvată?

Și arta poate fi un fel de hrană. Dacă e cea care te ajută să supraviețuiești, îți faci timp pentru ea, în orice situație, absolut în orice situație.

Ioan Es Pop spune într-un poem minunat: „Pînă la doi-trei ani, îngerul tău șade în apropierea ta/ sînteți cam de aceeași greutate/ îl poți vedea, auzi, pipăi, apoi, însă (…)” Odată încheiată copilăria, partea îngerească nu mai poate fi salvată în totalitate.

Mulțumesc pentru interviu. Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

Interviu de Irina Nechit