Duminica Floriilor şi o dragoste de o viaţă

DRAGOSTE // Se întâlneau în taină ca nu cumva să afle profesorii sau părinţii

Când vine Duminica Floriilor, Melaniei i se deschide înaintea ochilor întreaga lume a copilăriei cu tot farmecul ei de odinioară. Se vede din nou copila ponoarelor şi a pădurii, alergând în săptămâna Floriilor după mieluşei şi floricele sau schimbând pământul din ghiveciurile cu flori şi primenind grădina alături de surorile mai mari.

 

Nu a uitat nici până acum, când deja a trecut de 50 de ani, că în această săptămână mama o învăţa cum să pună în pământ seminţele de astre, vezdoage, cartofii de gherghină şi, în general, cum să poarte grijă tuturor florilor. Sau cum mama o lua cu ea la semănatul florilor şi îi spunea tot felul de lucruri despre ele. De exemplu, că florile, ca oamenii, pot râde şi plânge, orice floare, pe lângă faptul că revarsă în jur lumină şi frumuseţe, ştie să-ţi aline durerea sau să-ţi facă sufletul să zboare, cine nu are dor şi dragoste de o floare nu are nimic.

După viorele şi toporaşi

 

De neuitat rămâne pentru Melania şi Duminica Floriilor anului 1967. Era pe atunci elevă în clasa a V-a şi a plecat cu copiii din mahala la pădure după viorele şi toporaşi. Sufletul ei de copil era plin de vorbele frumoase ale preotului despre intrarea lui Iisus în Ierusalim pe care le auzise la biserică. Primise sfânta împărtăşanie şi acest moment luminos îi dădea aripi încât n-a observat când a făcut cale de vreo trei kilometri pe jos până la pădure. Cât ţinea pădurea, marginile erau pline de viorele. Vrăjiţi de frumuseţea florilor, copiii s-au apucat să culeagă de zor câte un bucheţel. Fiecare a prins a căuta ghinzi printre frunzele uscate ca să vadă cine o să arunce mai departe cu ele.

 

În timp ce se întreceau la aruncat, dinspre satul vecin s-a arătat o ceată de băieţi cu nişte bâte în spate. Se jucau de-a războiul. Văzându-i pe aceşti copii prinşi în patima aruncatului, au tăbărât asupra lor. Unul dintre ei, cel mai ştrengar, zis Efimaş, s-a apropiat de Melania, a lovit-o uşurel cu piciorul strigând la ea: „Să nu te mai văd după flori aici, în pădurea noastră!”.

Iar după ce a mai tras-o şi de cosiţe, s-a aplecat, a cules câteva viorele şi i le-a întins cu vorbele: „Hai, nu mai plânge, că nu-ţi stă bine, eşti fată mare! Am glumit, poţi să vii după flori oricând vei dori”. Chiar dacă Efimaş vorbea pe un ton împăciuitor, bucuria din sufletul copilei se stinse. A plecat plângând cu o amărăciune care o apăsa. O ameţeală neînţeleasă o cuprinse încât i se părea că merg şi copacii cu ea.

 

Prinşi de o tainică întâmplare

 

După acea întâmplare, Melania îl vedea deseori în vis pe neastâmpăratul Efimaş. Când mergea la pădure, mergea cu speranţa că îl va întâlni. Dar nu l-a mai întâlnit nici în Duminica Floriilor din primăvara următoare, nici în altele trei în anii ce au urmat. Surprizele însă vin atunci când nu te aştepţi. În clasa a IX-a, la început de an şcolar, Melania a rămas uimită. Printre elevii veniţi din satul vecin la ei în clasă era un băiat care semăna izbitor cu rebelul Efimaş. Când dirigintele a făcut apelul, Melania nu ştia ce să creadă. Dirigintele l-a strigat Rotaru Efim şi i-a spus să ia loc în prima bancă. La recreaţie s-au privit întrebător, iar peste două zile Melania a primit un bileţel cu următorul conţinut: „De două zile te urmăresc şi nu ştiu ce să cred. Îmi aminteşti foarte mult de fetiţa pe care am lovit-o cu piciorul acum patru ani în pădure. Spune-mi ca să mă liniştesc, ai fost sau nu tu aceea? Dacă da şi dacă nu, scrie-mi. Efim.”

 

 

Pentru Melania nu mai exista niciun dubiu: băiatul pe care l-a văzut de atâtea ori în vis după acea Duminică de Florii îi devenise coleg de clasă. Numai că din copil neastâmpărat ce era se făcuse un băiat aşezat şi înţelept. Cu inima fremătând de emoţie şi cu bileţelul în buzunarul de la şorţ (accesoriu al uniformei şcolare sovietice), Melaniei îi venea să ţipe de bucurie. Ajunsă acasă, s-a dus în casa mare, a mai citit bileţelul de câteva ori, s-a aşezat şi a scris răspunsul: „Nu pot să-mi explic de ce, dar după întâmplarea din acea Duminică a Floriilor m-am gândit de foarte multe ori la tine. Eu eram aceea pe care ai lovit-o, ai tras-o de cosiţe, apoi i-ai cules câteva viorele ca să o împaci. Sunt fericită că ai nimerit în clasa noastră. Melania”.

 

În mreaja dorurilor fără leac

 

Melania şi Efim încercau primii fiori de dragoste. Se întâlneau în taină ca nu cumva să afle profesorii sau părinţii. Schimbul de bileţele îl făceau  prin cărţile şi caietele pe care şi le transmiteau reciproc, chipurile, pentru diferite teme. După serbările şcolare, Efim o petrecea numai până la puntea de peste pârâul ce despărţea satul în două părţi ca nu cumva să-i vadă părinţii Melaniei.

 

Dar clipele fericite nu le poţi ascunde. Către sfârşitul anului şcolar, despre cruda şi sincera lor poveste de dragoste ştiau toţi elevii din şcoală, aflase dirigintele şi părinţii Melaniei. Dirigintele chiar a încercat să încurajeze această relaţie, căci atât Melania, cât şi Efim erau cei mai buni elevi din clasă şi din şcoală. Fără ei nu trecea nicio manifestare şcolară.

 

Melania cânta frumos, compunea versuri, recita expresiv, iar Efim era un umorist neîntrecut. Era un farmec nespus în dragostea celor doi. Dar părinţii s-au opus. Mai întâi, tatăl fetei a zis că prietenia cu un băiat în anii de şcoală nu e bună, că încurcă la învăţătură. Şi încă ceva: de când s-a născut Melania, acesta se mângâia cu gândul că o va mărita cu Victor cu care a fost botezată într-o apă. Victor era fiul celui mai bun prieten al tatălui fetei. Ca să le facă pe plac părinţilor fetei, Efim a plecat după terminarea clasei a IX-a la un colegiu. I-a scris mai multe scrisori Melaniei de la care nu a primit niciun răspuns. Nu avea de unde să primească răspuns, deoarece tatăl Melaniei a avut grijă ca scrisorile să nu ajungă la fiică-sa.

 

Binecuvântarea părinţilor

 

Iar fata se usca de dor. Plângea pe ascuns, suspina. Trecuse un an de când biata copilă îi vorbea mamei numai de Efim şi nu avea ştire ce face şi cum o duce iubitul ei. După absolvirea şcolii, cu inima plină de dor, a plecat la facultate. Întorcându-se acasă în ziua când a depus actele, l-a zărit pe Efim la autogară. „Efim!”, a strigat ea acoperindu-şi faţa cu mâinile. „De ce plângi, Melanico?” „Nu ştii cât de mult am suferit de când ai plecat! De ce nu mi-ai scris măcar un cuvânt?” A cuprins-o, i-a sărutat lacrimile de pe obraz, apoi, privind-o în ochi, i-a spus mângâindu-i părul: „Şi acum sufăr. Doar ştii că am plecat de dragul tău şi de amarul inimii mele. Ţi-am scris. Cum nu ţi-am scris? Dar tu nu ai dorit să-mi răspunzi”.

 

Încet-încet, lucrurile s-au limpezit. Din acea zi, nu a mai putut nimeni să-i despartă. Peste şapte ani, după ce au făcut facultatea şi unul şi celălalt, Efim s-a înfăţişat în faţa părinţilor Melaniei ca să-i ceară mâna. Atunci, tatăl ei s-a apropiat, i-a întins mâna şi i-a zis: „Mă rog de mă iartă, măi băiete! Iartă-mă şi tu, fetiţa mea, pentru că am fost neghiob şi ţi-am nimicit toate scrisorile de la Efim!”. Şi, punându-le mâinile pe cap la amândoi, i-a binecuvântat. Lui Efim i-au dat lacrimile. S-a aplecat şi i-a sărutat mâna viitorului socru.

 

De atunci au trecut 32 de ani. Pacea şi buna înţelegere a ţinut şi ţine loc în această familie care şi-a zidit o casă, a crescut doi copii, a sădit o livadă şi a săpat o fântână. Florile le împodobesc grădina de cu primăvară până toamna târziu. Iar Duminica Floriilor coboară întotdeauna în casa lor cu un fior de sărbătoare plin de lumină, cu un strop din cântecul dragostei lor care vine din acea duminică de neuitat din copilăria lor.

 

Nina Neculce


 

The following two tabs change content below.