Duminică, Aureliu Busuioc ar fi împlinit 86 de ani

scriitorul-aureliu-busuioc-s-a-stins-din-viata-1349766904Aureliu Busuioc: „Sunt norii albi, dar umbra lor e neagră”

Născut „în anul «curbelor de sacrificiu» ale guvernului Iorga”, cum preciza ironic poetul însuşi, Aureliu Busuioc pare arondat genetic simbolismului de început de veac. Un simbolism furat mai ales de melos şi de cantabilităţi ritmice: „Un pian la fereastra deschisă/ Şoptea sacadat din Ravel,/ Era o întindere ninsă,/ Lumină în geamul acel,// Şi casa era tot aceea,/ Cu ochiul a cuget deschis,/ Şi sunetul mic ca un greier,/ Iar noaptea – o masă de scris” (Bolero). Această sensibilitate muzicală activând toată claviatura (de altfel, poetul e şi un bun cunoscător al muzicii clasice) se completează, alternativ, cu un alt simţ – cel al cromaticului de tip impresionist: „Culorile se-amestecă,/ se sting,/ se suprapun, se-adună, se confruntă […] Se-nvălmăşesc demente,/ se demit/ şi se adună iar şi se destramă:/ o veselă, întremătoare dramă/   din viaţa ne-ncepută-a unui mit” (Impresionistă). Avem astfel o estetică a simbolismului târziu, conturată încă de Macedonski.

De la debut şi până la Punct (îl am în vedere pe cel de la „Ştiinţa” doar…), poetul a schimbat numai registrele, acestea fiind când mai grave, când mai sprinţare, nu însă şi constanta poetică. Lucru ciudat şi greu de conceput într-o maree continuă de realism socialist. Şi asta nu în sensul că cel care „arpegia” Apasionata nu ar fi fost cumva conectat la ideologia doctrinară. A fost, Aureliu Busuioc fiind și cel mai acid demistificator al lui Aureliu Busuioc. (Prin asta îmi aminteşte cumva de gestul uluitor al seniorului Alexandru Paleologu.) Mă refer însă la faptul că poetica sa aluzivă, prezidată invariabil de un Momos jovial-ironic, gata să dezumfle suficienţa infatuată şi tâmpenia rigid-solemnă din jur, nu se înscria în lirica placidă a ruralităţii, cum, de altfel, nu a prea excelat nici în cea de temenea. Poezia basarabeană de atunci, de un cras primitivism, fără cultură versificatorie şi fără cultură în genere, era şi rămâne o crudă mostră de nonliteratură. Busuioc venea însă cu un bagaj cultural nesperat de cei ai locului. Bagaj, de altfel, inexplicabil la unul care a făcut doar o şcoală de transmisionişti.

Structura poetică Busuioc se constituia astfel într-o entitate aparte. Marca inteligenţei şi a urbanului o ţinea la distanţă de hăulirile agreste şi o apropia doar de cerebralitatea uşor barocă, uşor snoabă a poeziei altui rafinat – George Meniuc. Dacă ceilalţi erau revărsaţi în literatură direct din uterul folklorik, mai ales dintr-un folklor prost înţeles, atunci cei doi veneau dintr-o tradiţie literară, experienţă din care nu lipseau nici clasicii romani, nici cei români.

Din seria nonconformistă a scrierilor lui Busuioc e poemul Nori albi, trecut printr-un mare miracol de cenzură. Poezia e o alegorie, aş zice destul de transparentă, la relaţia artist-partid. Norii prefigurează simbolic minciuna scrobită a unei ideologii care invoca la modul pletoric şi demagogic albul umanităţii. În realitate, totul eşua în cel mai negru despotism partinic. Şi acest poem merită să fie citat în întregime:„În zori de zi/ un cer precum o apă:/ curat şi calm,/ albastru şi senin/ şi niciun nor/ în largul lui să-ncapă,/ şi nicio biată umbră/ cel puţin./ Un orizont imens/ ca o arenă/ pe care zgomotoase ciocârlii/ înalţă-un cântec simplu/ ca o trenă/ pentru mirese tinere şi vii./ Şi cosmic scârţâit/ de greieri liberi,/ şi strigăt pământesc/ de pitpalaci,/ arici meticuloşi/ ca nişte ciberi,/ şi foşnet verde-n ierburi/ şi copaci…// Dar creşte-un nour alb ca o părere./ Şi alţii cresc./ La fel de străvezii…// De ce atâta tainică tăcere?/ De ce-aţi muţit,/ zorite ciocârlii?/ Sunt nouri albi./ Ei nu vestesc furtună.// Alene vin/ şi leneşi trec târziu,/ nici potopesc pământul/ şi nici tună,/ şi fac albastrul cerului/ mai viu!// De ce-aţi tăcut,/   gângănii multipede,/ voi, florilor,/ ce-aveţi doar un picior?/ E zi,/ chiar dacă astrul nu se vede,/ nu-i negru niciun nour,/ niciun nor!// Adică ştiu:/ voi vreţi lumina-ntreagă,/ nu dată de un soare nevăzut!// Sunt norii albi,/ dar umbra lor e neagră//   Aş fi putut s-o ştiu./ Dar n-am ştiut…” Am memorat încă de pe când eram elev sobrietatea apoftegmatică, cu un înţeles tainic atunci pentru mine, a celor două versuri: „Sunt norii albi,/ dar umbra lor e neagră”. Versuri perfect valabile şi azi.

În felul acesta, în scrierile lui Aureliu Busuioc se adună masa critică a unui demers literar care va conta oricând pentru exegeţi şi istorici. Deoarece iese absolut demn dintr-o epocă ruşinoasă care nu a încurajat deloc demnitatea artistului. În care mulţi s-au dizolvat total sau au parcurs-o târâş.

(Eugen Lungu)

Vorbeam cu Busuioc despre „singurătăţile” mele și ale lui

Cea mai emoționantă amintire pe care o am legată de Aureliu Busuioc e cea din vara lui 2009, când am fost printre selecții lui invitați la recitalul poetic de la Librăria din Centru. Pe atunci nu-mi apăruse încă „Singurătatea de miercuri” și nu prea îmi dădeam seama de unde Busuioc a auzit de mine și de ce s-a gândit anume la poezia mea, când avem pe aici atâția poeți buni. Mi-a spus că m-a citit în „Contrafort” și i-a plăcut, de aceea vrea cu tot dinadinsul să fiu alături de el în acea seară. Ei, cum puteam să-l refuz pe Busuioc! Deși evit cu înverșunare să mă produc în public, din cauza emoțiilor, dar și pentru că mi-e silă de inflația de vedete de tot soiul care ne sufocă cu sfaturile lor pentru o viață frumoasă, atunci m-am învoit și am citit unul din poemele mele de dragoste, pe care i l-am dedicat. Și, bineînțeles, emoțiile mele s-au triplat, că aproape era să izbucnesc în plâns în fața tuturor celor prezenți, noroc că poemul meu avea o latură profund sentimentală, și nu s-a înțeles decât că l-am citit foarte expresiv.

Pe urmă mă suna periodic la editură ca să-mi spună că m-a citit fie în revista „Clipa”, fie în „Contrafort” și de aici porneam discuții lungi despre cum și ce se scrie azi, despre impostorii literari, care țintesc premii peste premii, despre „singurătățile” mele și ale lui, despre pseudopoliticieni, pseudoscriitori ș.a.m.d. Eu nu îndrăzneam să-i telefonez, deși îmi spunea de fiecare dată asta, de teamă să nu-l deranjez cumva, să nu-l întrerup de la scris.

Moartea lui m-a cutremurat, regretând enorm că nu am avut curajul să mă apropii de bunul și jovialul poet în ultima lui vizită la Uniunea Scriitorilor. Fiind iubit de foarte multă lume, a fost repede înconjurat de alții, mie rămânându-mi privilegiul de a-l admira de la distanță. Distanța care apropie… Și acum, când scriu aceste rânduri, nu pot să închei altfel decât cu aceleași emoții și cuvinte pe care le însăilam câteva seri după înmormântarea poetului și scriitorului Aureliu Busuioc:

Ofrande

 

Memoriei lui Aureliu Busuioc

Marea e lacrima mea
pentru tine.
Lacrima e marea mea
pentru tine.
E seară târzie şi plâng
valuri-rânduri în goană
se strâng
într-un şopot prelung – adânc leagăn
de ape.
Odihneşte-te-n voie! Sunt pe aproape.

(Liliana Armaşu)

Aureliu Busuioc, un spirit liber

Aureliu Busuioc a imprimat scrisului său energie, dezinvoltură şi vigurozitate, menţinându-l, de la origini şi până la apus, în apele spumoase ale unei verve ornate cu inflexiuni ironico-satirice – marcă (de calitate!) a întregii sale Opere. Fidel manierei sale de reprezentare, lirică, epică sau dramatică, scriitorul rămâne, pentru toate generaţiile de cititori, întruchiparea spiritului liber, situat deasupra limitelor şi convenţiilor de orice gen.

(Margareta Curtescu)

The following two tabs change content below.