Dulcele şi frumosul cuvântul mamă

Povestea lui Nicolae, care, la 27 de ani, a cunoscut-o pe mama sa

În 27 de ani de viaţă, Nicolae Covaliuc o striga pe mama sa doar în vis cu gândul că, într-o zi, o va întâlni şi o va îmbrăţişa. Ani la rând, se trezea dimineaţa în zori, se ridica din aşternut, împins parcă de o chemare şi striga: „Mamă!”. Dar mamă-sa nu-i răspundea. Şi el se culca înapoi până la deşteptare, aşteptând o altă noapte de speranţă şi de amăgire. I se părea câteodată că mama lui îl strigă la geam. Şi sărea ca fript din pat la fereastră. Dar nu era niciun strigăt, nici măcar o vorbă şoptită. Şi atunci i se frângea inimioara de tristeţe, cum se frânge un copăcel plăpând în bătaia vântului.

Copii ai nimănui

Ce mult îşi dorea să vină şi la el mama lui în vizită cum venea la alţi copii, să-i sărute faţa, ochii, să-l ţină de mână. Mamă-sa însă nu se arăta. Nu ştia nici ce culoare au ochii ei, nici cât de lung îi este părul, nici cum îi miros buzele, nici cum sunt mângâierile ei. În loc de mângâierea ei, o avea pe cea a educatoarelor şi îngrijitoarelor, mai întâi la orfelinatul din Cupcini, apoi la şcoala-internat din Visoca.

În loc de o vorbă bună a tatălui, o primea pe cea a unui profesor. La absolvirea şcolii, colegi de-ai lui, care aveau părinţi, s-au reintegrat în familie, iar el şi câţiva băieţi de teapa lui au rămas pe drumuri. Într-o zi, a venit la şcoala-internat proprietarul stânii din satul Voloave. A vorbit cu directoarea, apoi a vorbit cu patru tineri, printre care era şi Nicolae şi, cu tot felul de promisiuni care de care mai ademenitoare, i-a luat pe tineri la stână. Mergeau băieţii zburând cu gândul la o viaţă de poveste: caş dulce, aer curat, ciripit de păsărele. Nu ştiau că îi aşteaptă mai bine de doi ani de ocnă.

S-au mirat tinerii că la stână nu erau numai oi, dar şi porci, şi cai, şi măgari. Munceau din zori până în noapte mai mult flămânzi. Se trezeau la 4.00 dimineaţa. Până la 7.00, mulgeau oile, dădeau mâncare la celelalte animale, făceau curăţenie în stână şi, cu toate astea, nu aveau voie să bea o cană de lapte, nemaivorbind de faptul că nu li se plătea pentru munca lor. Mâncarea lor zilnică era mămăliga. (Subiectul a fost mediatizat pe larg în 2011)

Sad-Man-Crepe-SwipeLife-1Eliberaţi din robie

Şi cum foamea dă de-a dreptul, umblau sărmanii pe la casele oamenilor, cerşind câte o bucăţică de pâine. Încercările de a evada erau pedepsite crunt. Şi poate că ar fi îndurat ei mult şi bine coşmarul, vărsând râuri de lacrimi, dacă nu interveneau oamenii legii în colaborare cu angajaţii Direcţiei Asistenţă Socială şi protecţia Familiei (DASPF), care au fost sesizaţi telefonic de o locuitoare a satului.

Astfel, aceşti tineri de 19-21 de ani, cu feţele de culoare vânătă, zbârciţi, neîngrijiţi, arătând ca nişte moşnegi la vârsta lor, după multe chinuri, au fost eliberaţi din robie. Timp de câteva luni şi-au refăcut sănătatea la spitalul din Soroca. Şi pentru că toţi patru sunt cu retard mintal (unii mai pronunţat, alţii mai puţin), cei de la DASPF, care le-au fost şi le sunt aproape, s-au pus luntre şi punte în drumul spre stabilirea gradului de invaliditate pentru a putea beneficia, cel puţin, de pensie. Lucru ce s-a realizat spre bucuria tinerilor şi satisfacţia celor care şi-au adus contribuţia la obţinerea acestui drept.

Harnic, prietenos, responsabil

Nicolae s-a dovedit a fi cel mai responsabil. A fost angajat ca măturător de stradă la Direcţia locativ-comunală. Fiind un băiat foarte harnic, primăria i-a oferit şi spaţiu locativ – o cameră într-un cămin. Locuinţa necesită reparaţii, dar oricum băiatul e mulţumit că are unde îşi odihni trupul trudit după o zi de muncă. Îşi găseşte liniştea şi împăcarea în biserică. Merge la toate bisericile din oraş.

S-a ataşat foarte mult de angajaţii DASPF, care îl ajută cu îmbrăcăminte, încălţăminte, mâncare, cu o vorbă bună. De două-trei ori pe săptămână le face vizite, le povesteşte ce a mai făcut, cu cine s-a mai întâlnit. Aceste întrevederi sunt pentru el o plăcere, o mare bucurie, o odihnă sufletească. Dar cel mai mult îi place să stea de vorbă cu Valentina Onică, şef-adjunct la Direcţie, o persoană foarte luminoasă, poreclită de colegi „Maica Tereza”.

În căutarea celei care i-a dat viaţă

La începutul acestui an, Nicolae s-a apropiat de doamna Onică şi a rugat-o frumos: „Doamnă Valentina, tare vreau să o găsesc pe mama. Vreau să o cunosc, să ştiu cine m-a adus pe lume. Nu cred să fi murit, cum mi s-a spus la şcoală. Simt că este în viaţă. O visez continuu. Şi simt că Dvs. o să mă ajutaţi. Am fost la biserică şi m-am rugat”.

„Nu am putut să rămân indiferentă la această rugăminte. Atât de rugători îi erau ochii, încât eram gata în acele clipe să fac orice ca să-l pot ajuta pe acest tânăr de 27 de ani să o găsească pe mama sa”, povesteşte femeia. Şi a dat curs investigaţiei. De la directoarea şcolii internat din Visoca avea să afle că Nicolae a fost abandonat la vârsta de un an şi că e născut în satul Micăuţi, raionul Străşeni.

După lungi căutări l-a găsit pe un unchi de-al lui, care nici nu vrea să ştie despre această soră. A mai spus că nu ştie nici de existenţa unui nepot abandonat de mic. „Da, ea este sora mea, dar nu vreau să ştiu nimic de ea. E plecată într-un sat nu ştiu care”, i-a spus acesta. Şi aşa, din om în om, din gură în gură, auzind tot felul de poveşti care de care mai ciudate despre abandonul acestui copil, în cele din urmă, a dat de urmele acestei femei. A fost informată că nu are casă nici masă şi că lucrează cu ziua la un gospodar din Cojuşna care are fermă şi livadă.

Ce a urmat mai departe şi cum a avut loc întâlnirea dintre mamă şi fiu, aflaţi în partea a doua a poveştii.

The following two tabs change content below.