„Duc mereu cu mine mândria rădăcinilor”

Interviu cu scriitorul, eseistul Dan C. Mihăilescu, realizator al emisiunii „Omul care aduce cartea” de la PRO TV

–      Ce veşti despre partea de răsărit a spaţiului românesc, adică despre zona pruto-nistreană, ajung la Dvs., în Bucureşti?

Norocul meu este că soţia mea, Tania Radu, face zilnic, de vreo zece ani, revista presei la Radio Europa Liberă, unde, de la o vreme, se emite româneşte exclusiv pentru Republica Moldova. Aşa se face că rar trece o săptămână în care să n-o aud povestind despre jocurile politice, tristeţile, compromisurile, lucrăturile ce se petrec acolo. Dacă, însă, nu ar fi fost ea, chiar că nu aveam de unde să aflu sistematic ceva despre ce se întâmplă acolo, mediile noastre de informare fiind, în general, indiferente la climatul internaţional, dar ignorând cu precădere (sau cu dichis…) realitatea basarabeană. Cel mai trist mi se pare faptul că n-a apărut încă o a treia forţă, care să facă media între rusofili şi unionişti. Dar faptul că nu aveţi încă un preşedinte mi se pare ceva halucinant. Iar magnetismul moscovit, hipnoza bolşevismului şi apetitul dictatorial funcţionează tot mai tare. Sorbul egalitarismului autoritarist a recăpătat vlagă odată cu recesiunea cvasigenerală.

–      Care evenimente recente de pe malul stâng al Prutului v-au trezit un interes deosebit?

Instalarea guvernului de coaliţie şi trecerea comuniştilor în opoziţie, după manifestaţiile din centrul Chişinăului, în aprilie 2009. Numai că tot câştigul pare instabil, gata să decadă la cea mai mică pală de vânt.

–      În ce mod balcanismul, panrusismul şi comunismul s-au împletit în Republica Moldova?

România a fost dintotdeauna un extraordinar creuzet de alogenie. Nu ştiu câte ţări au fost în aşa măsură disputate, ca Ţările Române, de trei fălci de imperiale animale de pradă, secole de-a rândul. Ruşii, polonezii şi ucrainienii în Moldova, ungurii şi nemţii (habsburgii), în Transilvania, turcii şi grecii în sud. Plus evrei, albanezi, italieni, bulgari, sârbi… Luaţi fie şi numai cartierele Bucureştilor şi veţi face o hartă europeană de minorităţi atrase de pitorescul, bogăţia, plezirismul şi laxismul legislativ valah.

Aşa cum România s-a răstignit între Apus şi Răsărit, iar Bucovina a oscilat între Ideea germană şi românism, Basarabia a stat şi stă la rându-i ca un Janus bifrons : cu un ochi către Moscova şi celălalt către Bucureşti. De altfel, şi Ardealul este împărţit sufleteşte între atracţia seculară pentru Viena, Berlin şi Budapesta, pe de o parte, iar de cealaltă – Bucureştii de peste munţi. Cum, cine, cât, când şi în ce măsură poate face media acestor forţe divergente?!

Comunismul a alterat îndeajuns de periculos românismul şi la Bucureşti şi la Chişinău. Balcanismul a fost şi a rămas infinit mai benign decât panrusismul, care ne vrea alienarea totală. În ciuda tarelor lui, balcanismul ne valorizează o serie de trăsături ancestrale, în vreme ce panslavismul ne doreşte spulberaţi sufleteşte şi tăiaţi de pe hartă. Când spun balcanism, mă gândesc nu doar la nastratinism, duplicitate, hedonism şi melting pot etnic, dar şi la partea nobilă, imperială, a purpurei bizantine.

Dincolo de Prut, prin forţa lucrurilor, adică a istoriei, Moscova a rămas înscrisă în codul genetic aşa cum se întâmplă în piesele lui Cehov. Cum să extragi fascinaţia asta când generaţii întregi au trăit cu imaginea administraţiei antonesciene, unde Basarabia funcţiona ca un teritoriu de exil pentru jandarmii alcoolici, profesorii ignari şi afaceriştii veroşi? Fiind români de-ai tăi, răul făcut de ei devine, în timp, mai cumplit decât atrocităţile siberiene, dislocările de populaţie ş.a.m.d., cu care bolşevismul a desfigurat de-a pururi sufletul moldovenesc.

–      Ce cărţi ale autorilor basarabeni v-au ajutat să înţelegeţi ce se întâmplă cu-adevărat în R. Moldova?

În bine, niciuna anume. Doar publicistica de la Contrafort a suplinit o vreme vidul editorial. În schimb în rău, acţiunea pernicioasă a lui Vasile Ernu mi-a arătat o dată mai mult în ce măsură reveriile slavizante vizează sufocarea românismului. Pe scurt, nu ştiu ce să admir în acest caz, dar ştiu cu precizie de ce (şi de cine) să mă feresc.

–      Aţi fost invitat în ultimii ani să susţineţi conferinţe, prelegeri la Chişinău?

Nu. După ce am fost, în urmă cu vreo şase, şapte ani invitat, împreună cu Marian Popescu, la un simpozion dedicat lui Eugen Ionescu, când am avut parte de două întâlniri de neuitat – cu Valentina Tăzlăuanu şi Val Butnaru – a urmat pustiul. Nu ştiu pe cine am supărat, am speriat, am dezamăgit, cert e că abia în 2009, când eram în board-ul Fundaţiei Soros, am făcut o vizită de două zile la Chişinău, la filiala Fundaţiei pentru o Societate Deschisă. În rest, cred că răceala mea faţă de tot ce ţine de filiera Eugen Simion. Mihai Cimpoi a constituit un fenomen prea puţin favorizant unei apropieri senine, reciproc încrezătoare şi de durată.

A dialogat Irina Nechit

Citiţi varianta integrală a interviului pe situl www.union.md

 

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)