Dreptul la text // RUPEREA RÂNDURILOR

În general, dacă nu luăm în consideraţie textele literare cu tentă explicit „ideologică” (menite să ne „educe”, să ne crească „patrioţi” şi „cetăţeni exemplari”), putem spune că am fost crescuţi pe capodopere. În ideea celor care au scris manuale şi au predat literatura în şcoală, textele studiate erau un fel de opere-model. Facem abstracţie, bineînţeles, de jenantele rateuri „didactico-ideologice”, dar şi de eşuările iminente oricărei selecţii subiective.

Ei bine, această educaţie construită pe texte-model ne-a creat iluzia (a creat-o unora, dar strategia discursivă îmi solicită implicarea şi asumarea) că toată literatura e ceva foarte deosebit. A creat o atitudine pioasă faţă de literatură ca fenomen, faţă de scriitor, faţă de orice text scris. Nu e o „calitate naţională”, după cum s-ar putea crede. Iată ce scrie Pierre Bayard, autorul cărţii Cum se ameliorează operele ratate?: „Având dintotdeauna de a face cu capodopere, ne formăm, de la o vârstă fragedă, obişnuinţa unei atitudini de respect, dacă nu chiar de veneraţie faţă de textul literar. Atitudine pe care, în cazul de faţă, trebuie s-o evităm cu orice preţ”.

Se întâmplă că perversiunile estetice ale „scriitorilor oficializaţi”, rateurile lor metodice, promovate agresiv, deformează (şi au deformat!) gusturile. Arta adevărată, în consecinţă, este marginalizată sau renegată, iar mediocritatea triumfă. Aşa s-a întâmplat în defuncta URSS, ţară care a promovat opere de calitate literară îndoielnică sau nulă (dar conforme ideologiei de stat). Şi a respins, a persecutat, a nimicit arta autentică, modernă şi avangardistă. Patriotismul liniar, care a venit să substituie ideologia comunistă, a continuat, într-un fel de consecutivitate suspectă, lupta acerbă cu arta modernă şi „cosmopolită” (ca să scot această consecvenţă de sub orice suspiciune, ar trebui s-o pun pe seama ignoranţei).

Ei bine, când vorbesc despre estetică, despre creaţie şi despre receptare/ interpretare, am în vedere nişte cititori cu gusturi diverse (eventual, mutilate şi ele). Dar vreau să comunic cu un cititor capabil să asculte. Eventual, să polemizeze. La obiect. Pe cât posibil. Uneori comunicarea se re-stabileşte foarte simplu: o doamnă m-a atacat foarte… activ, incriminându-mi că jignesc scriitorii „importanţi”. I-am propus să recitească, atent, nepărtinitor, textul. Şi minunea s-a produs: doamna a căzut de acord cu opiniile mele! Care nu erau (nu puteau să fie!) răutăcioase. E unul din miracolele relecturii!

…Îl întâlnesc adineauri pe un venerabil profesor, cu care discutăm, uneori, despre cele scrise şi nescrise. Este un admirator (exagerez doar pentru că nu găsesc cuvântul exact), care îmi aplaudă unele texte. Şi e un vehement oponent, un adversar ideologic (al ideilor mele estetice), un critic înverşunat al textelor mele „deranjante”.

„Nu se poate să contestaţi cărţile mai puţin izbutite, toate au dreptul la viaţă. Prin textul despre deşeurile literare dvs., domnule Ciobanu, insultaţi scriitorul şi cartea” (pronunţat: Scriitorul şi Cartea). Bine, dar nu le contest dreptul la existenţă. Eu doar vreau să spun CE sunt aceste cărţi. Eu doar vreau să fac (să facem!) distincţia.

… Nu sunt convingător. Tirada continuă: „Prin textele dvs., anulaţi cartea şi desfiinţaţi scriitorul. Nu se poate! Nu aveţi dreptul! Există multă lume care vă ascultă şi vă crede”. Bine, zic, dar nu trebuie să mă creadă toţi. Chiar îmi place că nu toate textele mele vă plac.

În fine, ultimul argument, care îmi vine în minte, din disperare: Dvs., domnule profesor, îmi spuneţi că au dreptul la viaţă toate cărţile şi toate textele?

Atunci de ce interziceţi textele mele?

 Mircea V. CIOBANU