DREPTUL LA REPLICĂ // De ce n-a trecut Goma la Premiul Naţional? Un alt punct de vedere

petru-negura3E o adevărată provocare să răspunzi la o înjurătură (chiar dacă scrisă într-un registru care se vrea literar) cu o luare de cuvânt pe un ton calm şi echilibrat. Pentru cititorul care nu a urmărit discuţia de la bun început, voi reconstitui schematic ordinea vorbelor şi a lucrurilor. Candidatura lui Paul Goma este propusă „la Premiul Naţional de Uniunea Scriitorilor, de Academia de Ştiinţe, de Uniunea Editorilor, de Teatrul „Eugen Ionesco”, de o seamă de personalităţi de frunte deţinătoare ale acestui premiu” (citez din articolul lui Andrei Ţurcanu, „Săptămâna roşie Goma a luat sfârşit”, sper aşa cel puţin să nu fiu bănuit de imparţialitate). Din spusele aceluiaşi autor (A. Ţurcanu), candidatura lui Emilian Galaicu-Păun a fost propusă de Ministerul Culturii. Drept răspuns, Emilian Galaicu-Păun solicită să i se retragă candidatura pentru acest premiu în folosul lui Paul Goma.

La această din urmă ştire, eu (autorul acestor rînduri – un cercetător aflat încă la început de afirmare) am luat poziţie într-o pagină de analiză socială şi de atitudine critică (platzforma.md) într-un articol în care, fără să pun la îndoială meritele literare ale candidatului, exprimam anumite îndoieli cu privire la dimensiunea morală şi civică a unor opere ale premiabilului, în special în Săptămâna roşie. P. Goma formulează în acest eseu numeroase consideraţii calificabile (şi calificate de mai mulţi specialişti) drept „antisemite” şi „negaţioniste”.

Prin intervenţia mea am atras atenţia asupra dimensiunii etice şi civice pe care un scriitor ar trebui să şi le asume, mai cu seamă atunci cînd este propus pentru un premiu la nivel naţional şi care implică, în mod necesar, o misiune civică şi una de promovare a unei „imagini pozitive” a ţării în străinătate. Intervenţia mea a fost calificată de Andrei Ţurcanu, în articolul sus-citat, drept „denunţ”. La fel, alţi scriitori (Mircea V. Ciobanu, Dumitru Crudu, Alexandru Vakulovski) au etichetat articolul pe care l-am scris pe platzforma.md despre Paul Goma şi Premiul Naţional drept „campanie anti-Goma” sau „gest totalitar”. Termenul de „campanie”, ca şi cel de „denunţ” sau de „gest totalitar”, este folosit deplasat şi induce puternic în eroare, chiar dacă admitem că autorii i-au prevăzut un uz metaforic.

Se poate vedea cu ochiul liber din această ordine a evenimentelor un raport absolut inegal de forţă între, pe de o parte, personalităţile şi instituţiile culturale care l-au înaintat pe P. Goma la Premiul Naţional şi, pe de altă parte, cel care a pus nişte întrebări privind pertinenţa acestei candidaturi. Articolul meu formula, în mod singular, o îndoială acolo unde o sumedenie de instituţii şi de personalităţi culturale cu autoritate au promovat, în bloc, un singur candidat la Premiul Naţional, în aparenţă inatacabil. Apariţia unui articol care spune „staţi puţin”, acolo unde toată lumea bună pare să nu aibă nicio rezervă, este o dovadă, fie şi fragilă, că locuim totuşi într-o societate democratică, chiar dacă am admite că cel care zice „nu” ar putea greşi. Contrariul ar fi amintit, mai degrabă, de triste vremuri – orwelliene –, cînd un singur candidat era propus, iar toţi cei împuterniciţi a-l vota ridicau cu entuziasm mîinile, pe fundalul susţinerii unanime a mulţimii. În acest context, ne dăm bine seama că uzul termenilor de „denunţ”, „campanie” şi de „gest totalitar” şi-a greşit, ca să spun aşa, ţinta.

Mai există un aspect pe care îl consider capital în această dispută, cel al holocaustului. Motivul pentru care am contestat pertinenţa candidaturii lui Paul Goma a fost explicarea parţială, diminuarea şi chiar negarea holocaustului în una din operele sale, Săptămâna roşie. Acest motiv a fost considerat irelevant de către unii comentatori (M. V. Ciobanu, Em. Galaicu-Păun, D. Crudu) –admiratori ai operei literare a lui Paul Goma, în timp ce pentru cei care îl consideră pe Goma un simbol al românismului, atitudinea autorului Săptămânii roşii faţă de evrei şi holocaust este, dimpotrivă, o chezăşie de patriotism şi de rezistenţă anticomunistă a scriitorului. De ce? Pentru că holocaustul nu este înţeles şi prezentat drept suferinţa poporului nostru. Singurul holocaust care contează, în ochii acestor scriitori, este „holocaustul roşu” (P. Goma), adică represiunile comuniste.

Filozoful german Theodor Adorno a rostit o frază, rămasă celebră: „A scrie poezie după Auschwitz este barbar”. Putem vedea aici Auschwitz-ul ca pe un arhetip şi o întruchipare a monstruozităţii moderne (Auschwitz ar putea fi numit cu acelaşi succes şi Gulag), care a exclus şi nimicit în mod organizat grupuri întregi de oameni, consideraţi „străini” faţă de corpul şi sufletul patriei şi al naţiunii. Ajustînd comentariul lui Adorno la contextul discuţiei noastre, aş spune că a acorda un Premiu Naţional unui scriitor care a explicat părtinitor şi tendenţios violenţele colective la care au fost supuşi evreii în cel de al Doilea Război Mondial de către autorităţile germane şi române şi de către unele grupuri de civili ar înseamna o barbarie dublă. Pentru că ignoranţa lagărelor din Siberia şi din Transnistria nu mai este o scuză. Iar distorsionarea voită a existenţei lor de către fie şi un mare creator de cultură este o barbarie cu atît mai mare.

Mă bucur că juriul Premiului Naţional nu a subsemnat acestei barbarii, ambalată într-un act de mare cultură.

Petru Negură