Dreapta după 28 noiembrie

La alegerile din 28 noiembrie, Partidul Liberal a obţinut 171 336 de voturi, în timp ce democraţii au luat 218 620. Diferenţa de vreo 50 000 de voturi – aproximativ numărul alegătorilor care au votat la Nisporeni – pare a fi una dintre cer şi pământ, însă. În timp ce Marian Lupu a negociat de parcă ar fi câştigat majoritatea voturilor moldovenilor de pretutindeni, Mihai Ghimpu a fost rugat, fără prea multe rezerve, să tacă din gură şi să nu mai ceară tot felul de chestii. Atitudinea uşor flegmatică faţă de Partidul Liberal în noua Alianţă pentru Integrare Europeană a devenit mai vizibilă după ce Marian Lupu şi Vlad Filat, ambii preşedinţi interimari şi ei, nu au irosit ocazia să facă aluzii la predecesorul lor, primul spunând că nu va da foarte multe decrete şi al doilea promiţând că va căuta o politică externă mai „echilibrată”. Noua alianţă a început, deci, cu un eveniment important: critica relativ subtilă a dreptei.

Întrebarea este, atunci, care va fi rolul PL-ului în următoarea alianţă?

Deocamdată, dl Ghimpu nu are motive să fie optimist. Acesta nu deţine nicio funcţie, şi una dintre condiţiile PCRM-ului pentru votarea unui preşedinte ar putea fi renunţarea alianţei la nominalizarea lui Ghimpu ca preşedinte al parlamentului. În afară de funcţii, orientarea politicii externe şi a celei interne va depinde probabil în mare parte de conflictul sau acordul dintre Marian Lupu şi Vlad Filat. Dl Ghimpu a fost plasat într-un fel de carantină, fiind izolat de orice încercare de a vorbi în numele Moldovei la nivel internaţional. Această acţiune este bazată pe percepţia interimatului liderului PL la preşedinţie şi pe crearea unui mit al confruntării inutile cu Rusia, pentru care este învinuit Ghimpu.

Când liderul PL a declarat că Republica Moldova a fost ocupată la 28 iunie de forţele sovietice, nu a fost învinuită Moscova pentru reacţia bolnăvicioasă la astfel de adevăruri istorice, dar a fost atacat Ghimpu pentru că a antagonizat Rusia. Scuza clasică, repetată cu pasiunea unei rugăciuni, era că „nu este timpul”. Refuzul dlui Ghimpu de a participa la acţiunile patriotarde ale Moscovei – care nu poate separa încă victoria din timpul celui de-al Doilea Război Mondial de ocuparea ilegală a unei jumătăţi de Europă după acest război – a fost şi el criticat de membrii AIE, care păreau deranjaţi mai mult de faptul că dl Ghimpu a îndrăznit să facă declaraţii care au contrariat Rusia decât de atacurile Moscovei la instituţia prezidenţială. PL-ul a fost, apoi, învinuit şi de creşterea preţurilor la gaz, nerezolvarea conflictului transnistrean şi embargoul vinurilor.

Astfel de cazuri s-au repetat non-stop în timpul interimatului dlui Ghimpu, cu un mesaj foarte simplu: Ghimpu enervează inutil Rusia şi trebuie izolat. Or, acest argument nu are prea mult sens într-un context în care Moscova nu este dispusă să discute liber despre trecutul istoric şi percepe orice poziţie, chiar şi una de neutralitate în privinţa Uniunii Sovietice, drept un act de ostilitate. În plus, unii membri ai Alianţei par să fi uitat de necesitatea vocalizării unor adevăruri istorice de către reprezentanţi ai instituţiilor de stat, care reprezintă un popor deportat şi distrus de politicile sovietice. Până la urmă, tăcerea dlui Ghimpu ar fi fost un fel de trădare a zecilor de mii de oameni care au votat PL-ul pentru a vedea, măcar puţin, un lider baltic într-o ţară plină de balcanici lunecoşi şi pragmatici. Este clar că Republica Moldova este un stat mic şi că trebuie să navigheze atent între marile puteri, dar Chişinăul nu poate face acest lucru plecând capul şi tăcând permanent din gură. Chiar dacă pare a fi un clişeu, demnitatea şi memoria nu pot fi măsurate în preţurile pentru gaz.

Mitul antagonizării Rusiei a prins, însă, şi este un motiv crucial pentru care Partidul Liberal va avea destul de puţin de spus în politica externă. Prin urmare, dreapta va fi mai slabă după 28 noiembrie, cel puţin pe plan extern, şi bătălia principală a PL-ului a devenit acum cea pentru primărie. Dacă va pierde Chişinăul, un PL criticat de alte forţe politice că este prea radical ar putea fi marginalizat mai mult. Mai important, liberalii au o responsabilitate faţă de cei peste 170 000 de alegători (şi, cel puţin, alegătorii PNL-ului şi MAE-ului) care vor ca Moscova să ştie că am fost reprezentaţi. Multă lume l-a criticat pe dl Ghimpu pentru că a fost preşedintele a 12 procente din populaţie. Dl Lupu nu este acelaşi lucru?

***

Doi stângişti şi o îmbrăţişare geopolitică

Îmbrăţişarea stranie dintre Marian Lupu şi Vladimir Voronin mi-a amintit de pictura satirică a sărutului pasional al lui Brejnev cu Honecker de pe Zidul Berlinului, semn al solidarităţii stângiste într-o lume în care începeau să prindă putere Reagan şi Thatcher. Până la urmă, nici chiar cele patru buze comuniste – unite în lupta împotriva capitalismului burghez – nu au putut să prevină căderea acelui zid pe care fuseseră imortalizaţi. Uniunea Sovietică a căzut fiindcă, după cum bine a spus P.J. O’Rourke, nimeni nu vroia să cumpere ghete bulgăreşti.

Artistul care a desenat exprimarea esenţială a dragostei socialiste – Dmitri Vrubel – a spus odată că nu a vrut să trimită un mesaj politic fiindcă scopul creaţiei era să vorbească despre „dragoste”. În cazul Moldovei din 2010, dl Vrubel nu are dreptate – îmbrăţişarea stângiştilor a fost şi politică, şi de dragoste.

Dl Voronin a reacţionat imediat la ieşirea sentimentală a dlui Lupu, dar a făcut-o atipic. Acesta a vorbit decent despre emoţiile lui Marian Lupu şi nu a mers pe ruta mai tradiţională a criticii „copchilului de doi metri”. Am fost, să vă spun, sincer, dezamăgit de declaraţiile lui Voronin, fiindcă aşteptam un potop de glume deocheate la care să se poată hlizi reporteriţele care îl urmăresc pe bătrân ca peştişorii lipiţi de rechin.

Nu sunt psiholog, şi nu ştiu care a fost motivul esenţial al contactului. Dar pot presupune că îmbrăţişarea ar fi fost privată dacă privea doar relaţia dintre Vladimir şi Marian. Fiindcă a avut loc într-un loc foarte public, îmbrăţişarea are conotaţii nu doar sentimentale, ci şi geopolitice.

După ce Moscova a încercat din răsputeri şi a eşuat să fie moaşa unei alianţe de centru-stânga, care ar fi fost mai „pragmatică” în politica externă, dl Lupu a trebuit să elibereze tensiunea într-un fel sau altul şi să le arate ruşilor că totul este în regulă. Şi dacă cuvintele noului preşedinte interimar sunt de argint, atunci un gest fizic este de aur. Nu ştiu dacă Moscova a fost impresionată de eveniment, dar vă rog să vă gândiţi: am mai avea conflicte dacă s-ar putea îmbrăţişa Ahmadinejad şi Obama? Nu-i aşa că aţi fi mai optimişti dacă s-ar întâmpla aşa ceva? Şi Kremlinul, presupun, o fi fost impresionat. Să sperăm că Moscova crede în îmbrăţişări.

Cristian Canţîr,

lector-doctorand,

University of Kansas, SUA

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)