Dramaturgia basarabeană contemporană, pe linie moartă

De ani și ani, în teatrele de la noi nu se montează piese ale autorilor din Republica Moldova

Dramaturgia basarabeană scrisă după 2000 lipsește din repertoriile teatrelor noastre. Nici măcar cele patru teatre naționale din RM nu montează dramaturgie națională contemporană. Ajungi să te întrebi, de ce se numesc Teatre Naționale?

Textele dramatice scrise de autorii basarabeni în secolul XXI nu-i interesează pe directorii de teatre, nici pe regizori, nici pe actori, nici instituțiile de stat ce finanțează și monitorizează teatrele de la noi. Dacă Druță, Matcovschi, Busuioc mai sunt prezenți pe scenele autohtone, generațiile de după ei sunt ignorate aproape în totalitate (sunt și unele excepții, dar ele confirmă regula). E ca și cum tot ce au scris dramaturgii basarabeni de după venerabilii noștri clasici, a fost șters cu buretele. Ca să nu mai vorbim de autorii tineri. Unde ați văzut o piesă a unui dramaturg autohton tânăr? Nicăieri. Dacă ne uităm pe afișele teatrelor autohtone, constatăm că dramaturgia basarabeană din secolul XXI, practic, nu există.

Afirmațiile de mai sus mi le asum, sunt gânduri care nu-mi dau pace în ultima vreme. Dar să le dăm cuvântul și altor dramaturgi, să le ascultăm opiniile despre acest subiect.

Constantin Cheianu: „Nu suntem chiar așa de răi cum își închipuie conducerea teatrelor”

Constantin Cheianu e un pic mai optimist decât mine: „Între 2008-2012, în Teatrul Național „Satiricus” se jucau patru texte de-ale mele, unul dintre acestea mai fiind și astăzi, la zece ani de la premieră, în repertoriul activ al trupei conduse de Grecu. E destul de bine pentru un autor și s-a putut întâmpla nu pentru că „m-a împins” sau promovat cineva, nu pentru că statul ar fi fost interesat să susțină dramaturgia autohtonă, ci pentru că am vrut să scriu niște texte despre actualitatea politică și socială de la noi. Care i-au plăcut lui Grecu. S-a întâmplat la fel și cu piesa mea „În container” care i-a plăcut actorului și regizorului Radu Ghilaș și el a montat-o la Iași și în Ucraina. Deci, astea ar fi cele două condiții ca piesele să ajungă pe scenele naționalelor noastre: să spună ceva publicului și să intereseze, să agațe un regizor.

În al doilea rând, dacă unii dintre noi am ajuns să fim montați în România și în lume, cred că ar trebui să fie un semnal pentru teatrele de aici că nu suntem chiar așa de răi cum își închipuie unii din conducerea acestor instituții.

În al treilea rând, ar trebui, bineînțeles, să se implice și statul în acest proces, așa cum se întâmplă în întreaga lume, unde „producătorii autohtoni” sunt susținuți și protejați. În Europa și în lume fermierii și dramaturgii primesc subvenții pentru creșterea fructelor și pentru montarea pieselor pe scenele din țară. De câțiva ani și fermierii moldoveni primesc asemenea subvenții, sper să se ajungă și la dramaturgi. Și mai sper să se înțeleagă la nivel înalt că așa cum cireșii pentru care s-au dat subvenții pot îngheța, și o piesă poate să nu iasă bine ori să nu aibă succes”.

 

Dumitru Crudu: „Toate teatrele din RM ignoră dramaturgia contemporană românească”

Dumitru Crudu e mai categoric: „Toate teatrele din Republica Moldova ignoră dramaturgia contemporană românească, nu știu, poate de aceea că majoritatea regizorilor s-au format la Moscova și se consideră mai deștepți decât dramaturgii. Adevărul e însă că avem o stare de lucruri inadmisibilă – dramaturgii au fost scoși din teatre. Iar odată cu ei și marile teme și subiecte ale istoriei și realității noastre. De ce se mai cheamă Teatre Naționale dacă nu montează dramaturgie națională? E trist, e foarte trist ce se întâmplă și că se întâmplă așa. Și nu văd cum s-ar putea schimba situația căci în fruntea celor mai multe teatre de la noi sunt oameni care strâmbă din nas când aud de dramaturgia contemporană. Cât oamenii ăștia sunt în capul mesei, nu cred că se va schimba ceva”.

Mircea V. Ciobanu: „Grija teatrelor trebuie să fie propria estetică şi propriul spectator”

Mircea V. Ciobanu, dimpotrivă, nu vede motive de îngrijorare: „De vreme ce literatura română e una şi indivizibilă, de ce dramaturgia trebuie tratată altfel?

Grija teatrelor trebuie să fie propria lor estetică şi propriul lor spectator. De ce să le indicăm pe unde să-şi caute sursele literare? Dacă vom forţa montarea unor autori doar pentru că-s de-ai casei, cine va umple sălile de spectacole? Ştiind cum sunt citiţi „ai noştri”, de ce am crede că lumea va da năvală la piesele lor? Orice impunere a temei/ piesei unui artist sau echipe de creaţie e în dauna artei (ţi-ar plăcea ca cineva să-ţi impună să scrii poeme de un anume fel?).

Teatrele produc spectacole, nu recită de pe scenă textele dramaturgilor. Toate spectacolele sunt naţionale, fie şi din motivul că sunt jucate în limba română (iar când sunt un model de rostire, sunt chiar superb naţionale!) de către actorii noştri autohtoni. Nimic mai patriotic decât Marcel Iureş în Richard al III-lea sau în Ultima bandă a lui Krapp”.

Inna Cebotari: „Avem nevoie de subvenții pentru susținerea textelor contemporane”

În continuare, ne vorbește Inna Cebotari, actriță, tânăr dramaturg premiat la concursuri în România și în Rusia: „Cel mai bun dramaturg pentru un teatru este dramaturgul mort! Nu e nevoie să i se plătească drepturi de autor. Deseori, teatrele din Moldova aleg piese scrise de autori străini, redenumesc lucrarea și spectacolul e gata, textul e contemporan. Cine va verifica ce se montează într-o provincie, nu?

Teatrele noastre sunt conduse de aceiași oameni, ani la rând, rotații nu se întâmplă. Iar peștele de la cap se strică! Lipsesc o multitudine de atribute necesare ca dramaturgia să capete forțe și să se dezvolte. Pentru început, am avea nevoie cel puțin de: subvenții pentru susținerea textelor contemporane, pentru susținerea regizorilor tineri și a inovației în arta contemporană. Subsidiile ar oferi teatrelor posibilitatea să accepte o piesă contemporană, să o monteze și bineînțeles, să plătească autorul. Autorii dramatici nu au condiții pentru a crea, nu există rezidențe de scriere dramatică, nu există finanțări, multiple concursuri. Lucrurile stau dezastruos de prost și în acest context schimbări spre bine nu au cum să se întâmple”.

Larisa Turea: Mi se pare oportună discuția despre noua dramaturgie”

După ce am ascultat păsul dramaturgilor, îi rugăm pe câțiva reprezentanți ai celor patru teatre naționale de la noi să-și expună punctul de vedere.

Larisa Turea (Teatrul Național „Mihai Eminescu”) a spus pentru JURNAL de Chișinău: „Mi se pare oportună discuția despre noua dramaturgie. Însă problema pieselor nemontate ține nu atât de instituțiile de spectacol, cât de crearea unui climat favorabil pentru inovație, căutare şi experiment scenic, de modul în care se autoorganizează dramaturgii, de existența cât mai multor concursuri de lucrări dramatice cu finalitate asigurată prin montarea pieselor premiate, a festivalurilor specializate, a cluburilor de discuție în școli și universități etc.

Montările costă, și nu puțin – principalul finanțator al teatrelor e spectatorul, măria sa cumpără bilete și achită, de facto, cheltuielile implicite – lumina, căldura, leafa personalului artistic și tehnic. Nu poți să impui, oricât ți-ai dori, o montare sau alta, publicul decide, cumpără sau nu bilete; fiecare reprezentație este un risc…

O inventariere elementară demonstrează că autorii noștri sunt prezenți pe afișe; de exemplu, în repertoriul curent al TNME figurează 12 spectacole după creațiile scriitorilor basarabeni contemporani (precizez că această cifră include și piese ale autorilor din secolul trecut, iar unele piese scrise după 2000, montate la Naționalul „M. Eminescu” cu mai mulți ani în urmă, nu se mai joacă în prezent – n.n.).

Or, se știe, o mișcare artistică de valoare se produce prin eforturi conjugate, prin voință comună susținută organizatoric de forurile abilitate: piesele noi revendică teatre noi, actori devotați și, în special, o regie nouă, îndrăzneață, ne-stereotipizată. Din nou revine la ordinea zilei celebrul baron: nimeni altcineva decât noi înșine, solidari, nu solitari, ne apucăm zdravăn de păr pentru a ne smulge din mlaștină. Dramaturgul musai să-și găsească regizorul pe potrivă, scenograful, compozitorul, iluministul, regia de sunet ce i se potrivește, apoi să sensibilizeze mass-media, să afle fondurile de finanțare – în acest context, excelează Teatrul Geneza Art, Centrul de Artă Coliseum, alte organisme independente de real succes”.

Sandu Grecu: „Cine are în sertar o piesă despre statul captiv RM?”

Sandu Grecu, director al Teatrului Național „Satiricus” și președinte al UNITEM, e decepționat de textele dramaturgilor autohtoni: „Dramaturgia contemporană din Basarabia, cu părere de rău, trece printr-o perioadă de resetare… Se scrie mult, dar rupt de realitatea în care fierbe societatea. Uneori am impresia că dramaturgii noștri trăiesc în afara societății, a timpului, a spațiului, or, o adevărată dramaturgie contemporană ar trebui să reflecte problemele, conflictele, frământările societății contemporane. Cât privește contribuția teatrelor la dezvoltarea dramaturgiei contemporane, cred că teatrele din RM au o restanță motivată.

La „Satiricus”, am montat stagiunea aceasta şapte piese, dintre care cinci autori străini, precum și unul din România, Bogdan Sărătean (piesa „100 de minute de libertate”) și unul din RM, Andrei Strâmbeanu (piesa „Vin, femei și tot ce vrei!”). Cred că e bine.

Și acum, o provocare pentru dramaturgii noștri: Cine are în sertar o piesă despre „statul captiv RM”, despre „imoralitatea politicianului din RM”, „lașitatea și prostituția intelectualilor din RM”, „degradarea și imbecilitatea societății RM”, „impotența și lipsa identității naționale a noii generații”, „hiperpolitizarea instituțiilor publice”, „patriotism devalorizat și alterat”, „metamorfozarea cuvântelor Mamă, Tată, Părinte, Copil”, „devalorizarea religiei și imoralitatea preoților”,„apocalipsa intelectualului la sat” (medic, pedagog) etc. Aștept piesa și încep montarea în 24 de ore”.

Așadar, nici piesele câștigătoare sau participante la Concursul de Dramaturgie al UNITEM, nici textele dramatice duse de autori la „Satiricus”, nici volumul „Dramaturgie. Literatura din Basarabia, început de secol XXI” (Editurile Arc și Știința) pe care i l-am oferit în 2018, nu l-au determinat pe Sandu Grecu să aleagă vreo piesă pentru montare. Domnia sa a ales doar „Vin, femei și tot ce vrei!”, așteptând de la dramaturgii pe care nu i-a dus capul să scrie despre „vin, femei etc.”, să abordeze temele enumerate mai sus. Dragi colegi dramaturgi, nu vă mai lamentați. Vi s-au dat niște teme – fiți buni și reflectați-le.

Constantin Stavrat: „Bombardați-ne cu piese…”

Mesajul pe care l-am primit de la Constantin Stavrat, director artistic al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Bălți, impresionează prin sinceritate: „Cu 20-25 de ani în urmă, Naționalul de la Bălți avea în repertoriu piese de Druță, Matcovschi, Esinencu, Cărare, Cheianu, Calamanciuc. În prezent, în repertoriul activ, din varii motive, avem doar doi autori: Nicolae Rusu și Gheorghe Calamanciuc. De doi ani sunt director artistic al trupei bălțene – n-am primit nici o piesă, chiar dacă sunt concursuri, se spune că se scriu piese, se dau premii dramaturgiei contemporane, dar la noi nu ajunge nimic… Ce va fi mai departe cu autorii contemporani? Nu știu. Cred că nu sunt remuneraţi ori nu vor să colaboreze cu teatrele noastre, mai ales cu cele din afara Chișinăului. Am o rugăminte: bombardați-ne cu noi piese, și pentru cei mari, și pentru cei mici”.

Frumos spus: „Bombardați-ne cu piese…”. Ce va urma însă după un astfel de bombardament?

Petru Vutcărău: „Teatrele naționale ar trebui obligate să monteze o piesă basarabeană contemporană pe stagiune”

În final, îl contactăm și pe Petru Vutcărău, director al Teatrului Național „Eugene Ionesco”, iată opinia sa: „Din păcate, dramaturgia basarabeană nu este prezentă pe scenă atât cât s-ar cuveni. Cred că teatrele naționale ar trebui să fie obligate prin ordonanțe speciale să monteze cel puțin o piesă basarabeană contemporană pe stagiune. Dar ordonanțele astea nu vor avea nicio valoare și nu vor fi respectate de către teatre atâta timp cât teatrele nu vor primi și o finanțare. Nu cred că știe cineva cum sunt finanțate teatrele la ora actuală. De ce vă preocupă doar soarta dramaturgiei basarabene contemporane, dar nu și situația financiară deplorabilă, umilitoare a teatrelor naționale?

De fapt, problema dramaturgiei nu e atât a teatrelor naționale, cât problema statului BASARABEAN, în special a Ministerului Culturii, care ar trebui să elaboreze, dar și să implementeze „politici și strategii”, că tot numai cu asta se ocupă de la o vreme. E adevărat că fără nici un rezultat vizibil, dar se ocupă. În primul rând pe ei ar trebui să-i doară această problemă. Să-i preocupe cel puțin. Dar teamă mi-e că asta nu se va întâmpla curând. Cel puțin nu cu un asemenea ministru”.

Până a scrie acest articol, mai aveam iluzia că există șanse pentru dramaturgia basarabeană contemporană. Acum, toate iluziile s-au spulberat.

Legendă: Secvenţă din spectacolul „Made in Moldova” de Constantin Cheianu, care a avut premiera în anul 2009 la Teatrul Naţional „Satiricus” şi care se mai joacă şi azi