Dragostea de după moarte şi liliacul înflorit a doua oară

 S-au oferit mai mulţi bărbaţi să-i alunge tristeţea, dar ea rămâne rece la toate declaraţiile

La marginea oraşului, într-un loc tihnit şi plin de verdeaţă se înalţă o casă frumoasă ce aminteşte de un castel francez din Epoca Feudală. Nu e o casă veche. E construită acum 15 ani după modelul vechilor castele. Straturi cu o mulţime de flori, un colţ de livadă, un păun şi o păuniţă şi o alee străjuită de copaci decorativi împodobesc curtea acestei case în care de trei ani îşi  poartă durerea o văduvă de o blândeţe îngerească. O cheamă Iulia şi are 46 de ani.

 

Moartea, ca un blestem, le-a intrat în casă

 

Iulia s-a născut într-o familie de oameni nevoiaşi. Copilăria şi anii de şcoală au trecut sub semnul tristeţii. Una după alta au plecat din lumea asta trei surori ca trei flori. Mai întâi s-a îmbolnăvit Elena. Avea 11 ani, a început aşa din senin să se  topească de pe picioare şi, în câteva luni, s-a stins. Peste un an, aceeaşi nenorocire s-a repetat şi cu Larisa care avea opt ani. Iar la câteva luni după aceea a plecat la Domnul mezina Taisia de şase ani, cea mai frumoasă dintre toate. S-a înecat în iazul satului sub ochii părinţilor şi ai Iuliei.

 

Înnebunită de durere, mama copilelor plecate pe lumea cealaltă se bocea şi zi şi noapte: „Of! Doamne, Doamne, cum de te-ai îndurat şi mi le-ai luat! De ce, Doamne, mi le-ai mai dat aşa frumuşele dacă nu le-ai lăsat să trăiască?! De ce mi-ai luat-o pe Taisica cea mai dragă şi mai scumpă dintre toate?…”.

 

Iulia avea 14 ani la acea vreme. Din ziua în care au petrecut-o la cimitir şi pe Taisia, pentru biata mamă nu mai exista lume. De nesfârşită suferinţă erau zilele în casa lor. Absent la toate a devenit şi tata. Lipsită de mângâiere şi atenţie, Iulia se simţea ca o străină. Această atmosferă de cimitir o apăsa îngrozitor.

 

Vârf la grămadă au fost nişte vorbe necugetate pe care i le-a spus mama într-o zi şi pe care nu le poate uita nici până azi: „Mai bine mureai tu decât Taisica”. Atunci picioarele i s-au muiat gata să cadă şi peste o săptămână, cu atestatul de absolvire a opt clase în buzunar, a plecat pentru totdeauna din casa părintească. S-a angajat la o fabrică de confecţii din Bălţi ca să poată câştiga bani pentru existenţă. Peste doi ani, s-a căsătorit. Dar n-a fost o căsătorie de durată. N-a ţinut nici trei ani. Când băieţelul lor a împlinit doi ani, bărbatul a părăsit-o, ademenit de o altă femeie. Nu a fost un nesimţit. I-a lăsat apartamentul fără nicio pretenţie şi pensia alimentară a acceptat să o plătească.

 

Întâlnirea cu omul ideal din visele sale

 

În aceeaşi perioadă, s-a pronunţat divorţul unui cuplu bine-cunoscut în oraş. E vorba de avocatul Mircea şi contabila Ludmila, care aveau trei copii minori. Acolo lucrurile stăteau tocmai invers. Ludmila îl părăsise pe Mircea cu scandal. Mare scandal a făcut şi la împărţirea averii. Şi iată că soarta a vrut ca cei doi fraţi de suferinţă, Iulia şi Mircea, să se întâlnească. Întâlnirea s-a produs în tren. Se întorceau amândoi de la Chişinău, au nimerit în acelaşi vagon. Au legat capăt de vorbă. Vorbeau de parcă se cunoşteau de când lumea. Până a ajunge la Bălţi, Mircea şi-a zis în sinea lui: „Ce femeie frumoasă, blândă şi deşteaptă! Cum de-a putut acel bărbat s-o părăsească?”. Gândurile lor călătoreau pe aceeaşi lungime de undă. Peste câteva zile, Mircea a invitat-o la restaurant, iar sâmbătă Iulia l-a invitat acasă la o cafea. Cuprinsă de emoţii, s-a pregătit de această întâlnire cum nu se poate mai bine. A făcut curăţenie generală în toată casa. A copt un clit de plăcinte. Pe masa aşternută cu o faţă de masă albă a pus cele mai frumoase tacâmuri, în centru – o vază cu flori şi o sticlă de şampanie.

Şi după ce era totul gata, s-a uitat în oglindă să vadă cum îi stă în rochia albastră pe care n-a mai îmbrăcat-o demult. Zâmbi fericită. Era într-adevăr frumoasă. Învăluită în căldura tainicelor  dorinţi, s-a aşezat să aştepte, dar n-a zăbovit nici trei minute că Mircea a sunat la uşă. Avea chipul şi mai frumos cu buchetul de trandafiri în mână. Iuliei i-au fost de ajuns cele câteva zile de cunoştinţă şi experienţa neuitatei nopţi de sâmbătă spre duminică ca să-şi dea seama că Mircea este omul ideal din  visele sale. Din duminica ceea s-a simţit iubită şi adorată. Iubea şi ea. Şi, în acel vârtej ameţitor de sentimente, au hotărât să-şi unească destinele. Iulia avea 28 de ani, iar Mircea – 42.

 

„În vis îmi readuce clipe de emoţie”

 

Cu toată puterea dragostei, Mircea a ajutat-o pe Iulia să facă studii la Universitatea pedagogică. După o călătorie în Franţa, când erau în aşteptarea unui bebeluş, au pus gând să înalţe casa  de la marginea oraşului. Iubeau cu toată fiinţa amândoi şi toate le mergeau ca din apă. Au deschis propria afacere, au adus pe lume Făt-Frumosul, în doi ani, au dat gata casa în care îşi trăiau clipele fericite. Când se trezeau dimineaţa, el se vedea în ochii ei, ea, într-ai lui. Fiecare zi se ivea pentru ei cu solemnitate şi frumuseţe. Dar într-un început de primăvară, nori grei s-au  abătut asupra casei lor. O boală incurabilă a dat peste Mircea şi cu tot tratamentul costisitor făcut în străinătate, peste jumătate de an, bărbatul s-a stins…

 

De trei ani, Iulia poartă în suflet durerea de văduvă. Băiatul din prima căsătorie e plecat peste hotare. Părinţii pe care îi părăsise în frageda adolescenţă au decedat demult. A rămas ea cu fiul cel mic într-o casă mare în care toate lucrurile îi amintesc de Mircea. Emoţii triste şi amintiri luminoase se amestecă în sufletul ei în fiecare zi. S-au oferit mai mulţi bărbaţi să-i alunge tristeţea, dar ea rămâne rece la toate declaraţiile. Nu vrea să adumbrească amintirea frumoasă ce i-o poartă lui Mircea. O ascult şi-i zic: „Poate că ar trebui să accepţi, dacă e vreun bărbat cumsecade. Eşti încă tânără, frumoasă”. A sărit ca friptă: „De ce să accept? De ce să permit altcuiva să-i ia locul în casa pe care am făcut-o doar pentru noi doi?”.

 

Apoi, pe un ton mai liniştit: „Simt că mă veghează şi de acolo de sus şi nu vreau să-l supăr. Foarte des în vis îmi readuce clipe pline de emoţie şi mă trezesc cu sufletul plin de duioşie. În scurt timp, îmi dau seama că nimic din ce a fost nu se va mai repeta, că acele momente rămân unice şi irepetabile şi le pot vedea doar în vis şi în amintire. Golul din suflet mi-l completează fiul care îi seamănă leit şi la chip şi la caracter. Şi încă ceva. Îmi readuc echilibrul sufletesc copacii şi  florile pe care le-am sădit împreună”. M-a luat de mână şi m-a dus într-un colţ de grădină lângă o tufă de liliac: „Priviţi! A înflorit a doua oară la acest început de august, exact în ziua în care am împlinit 18 ani de când ne-am cunoscut! Nu ştiu ce să cred. Să fie un semn de Sus ori au fost de vină temperaturile înalte, ori poate dragostea ce i-o port şi după moarte. Păcat că nu  este şi el să vadă florile noastre dragi…”

 Nina Neculce

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce