Dragostea care nu se va stinge niciodată

o-MALE-SUICIDE-facebook„Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu tatăl copilului, Dumnezeu să-l ierte?”. „Nu se cade să ziceţi Dumnezeu să-l ierte, pentru că n-a murit de moarte bună… S-a spânzurat…”

„Mamă, aşa e că tu n-o să pleci la tata în cer?”, întreba micuţul Renat, strâns lipit de pieptul mamei în timp ce mergeau într-o maşină spre Chişinău. Şi mama i-a răspuns blând şi duios: „Nu, scumpul mamei. Mama trebuie să te crească şi să-ţi poarte de grijă aici, pe pământ”. Micuţul i s-a uitat drept în ochi, parcă încercând să se convingă că nu-i nicio ameninţare, s-a lipit şi mai strâns de pieptul ei şi a adormit.

Iar eu, care stăteam alături, m-am întors către tânăra cu ochi expresivi de un albastru senin-senin, pe chipul căreia se citea durerea, mi-am făcut curaj şi am întrebat-o: „Aş putea să vă fiu alături măcar cu o vorbă în durerea prin care treceţi? Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu tatăl copilului, Dumnezeu să-l ierte?”. „Nu se cade să ziceţi Dumnezeu să-l ierte, pentru că n-a murit de moarte bună… S-a spânzurat… acum aproape jumătate de an. Şi ce rău, ce rău îmi pare că nu am putut să-l întorc din drum”.

După câteva schimburi de vorbe, aveam să aflu că mă căutase, voia să se întâlnească cu mine. Şi Viorica mi-a depănat până la Chişinău firul poveştii.

Crescuţi în lipsuri şi nevoi

Această copilă maturizată înainte de vreme a venit pe lume acum 26 de ani într-un sat din fostul judeţ Soroca. Zilele nu i-au fost prea luminoase în casa părintească. Din cauza paharului, părinţii se certau în permanenţă, creându-le celor trei copii disconfort psihologic ziua şi noaptea. Dar într-o zi certurile aveau să se termine, pentru că scandalagiul tată a închis ochii pentru totdeauna. Alcoolul l-a băgat în pământ. Situaţia grea din familie a făcut-o pe Viorica la 16 ani să plece de acasă şi să-şi caute un rost. Drumul vieţii a dus-o la o şcoală de meserii.

După câteva săptămâni de studii, soarta i l-a scos în cale pe Viorel, un băiat frumos, elegant, care, la 18 ani, gustase şi el cu vârf şi îndesat din tristeţe şi amar. Tatăl său a părăsit-o pe maică-sa când el era mic de tot, nu avea niciun an. Au rămas doi copii văduviţi de grija unui părinte care plecase în Rusia pentru o altă femeie. Viorel a crescut în lipsuri şi nevoi, iarna, vânăt de frig, când nu ajungeau bani pentru lemne şi cărbuni, vara, alerga mai mult flămând în timp ce mama muncea la Moscova. Tristă era şi maică-sa acolo printre străini. De tristeţe s-a îmbolnăvit şi printre străini a şi murit.

Erau fericiţi chiar dacă nu aveau casa lor

Şi au tresărit Viorel cu Viorica, când au aflat cât de asemănătoare le sunt poveştile şi s-au mirat de nu le venea să creadă că poartă acelaşi nume atunci când au făcut cunoştinţă. Şi, încet-încet, au prins a culege bucuriile împreună, împletind timp de zece ani o legătură sufletească foarte frumoasă. Pluteau de fericire cum pluteşte o barcă pe marea senină.

Povestea lor de dragoste o şopteau toţi cei din anturajul lor, aşteptând ziua în care vor fi chemaţi la nuntă. Şi ziua ceea a sosit. Cei doi îndrăgostiţi au muncit câteva luni în Rusia, au adunat banii necesari pentru cheltuielile de nuntă şi şi-au organizat cum au putut ei mai bine marele eveniment. Amândoi erau tot o lumină în ziua nunţii, privindu-se cu ochi vii, plini de extaz.

Şi tot într-o lumină au fost şi după nuntă. Iar când pe lume a venit Renat, fericirea lor nu avea margini. A fost cel mai frumos cadou de ziua lui pentru proaspătul tătic. Micuţul s-a născut chiar de ziua tatălui. Erau fericiţi, deşi nu aveau casa lor. Casa în care crescuse Viorel cu mama şi sora îi rămăsese drept moştenire, dar nu locuiau în ea, închiriau o garsonieră pentru că acolo era nevoie de reparaţii.

A încremenit şi s-a cutremurat când a deschis uşa la sarai

A trecut bine şi frumos un an în trei, se scurgea şi al doilea. Într-o seară de decembrie, cu o zi înainte de ziua lui Renat şi a capului familiei, s-a iscat o ceartă banală între tinerii soţi. Supărat foc, Viorel a ieşit din casă cu cuvintele: „Să ştii că mă duc şi nu mă mai întorc!”. Şi a plecat. Dar aşa ceva nu se putea. Ora 23.00, nu era, miezul nopţii, nu era, dimineaţa, nu era.

În zorii zilei, Viorica i-a telefonat surorii sale, crezând că e la ea. Nu era nici acolo. Cuprinsă de nelinişte şi disperare, i s-a jeluit vecinei că Viorel n-a fost în noaptea ceea acasă. Vecina i-a zis: „Stai liniştită. O fi acolo la casa părintească. Unde putea să se ducă în altă parte?”. Şi într-adevăr acolo era, dar cum era!

S-a pornit într-acolo. Nu ştia de ce, dar cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât mai tare îi bătea inima. L-a strigat, l-a căutat prin toate camerele, n-a răspuns. Şi deodată a simţit ca şi cum cineva o lovise cu ceva greu în cap şi nu mai lăsa loc la nicio speranţă. Şi-a îndreptat paşii spre sarai, dar, zice că mai bine nu i-ar fi îndreptat, mai bine nu vedea ce i-a fost dat să vadă.

A încremenit şi s-a cutremurat când a deschis uşa la sarai. Viorel era aninat de grindă! Spatele i s-a făcut ud, îl simţea rece ca gheaţa. „Nu se poate!”, a răcnit tare de tot de au auzit vecinii şi s-au adunat să vadă ce s-a întâmplat. L-au înmormântat fără preot lângă gardul cimitirului.

Viaţa a învăţat-o să fie puternică

Atunci a aflat Viorica de la vecini că Viorel a mai avut de câteva ori tentative de omor. S-a simţit dărâmată. „Dacă aş fi ştiut, l-aş fi ferit poate de acest păcat. Aş fi mers cu el la preot, la psiholog şi poate ar fi fost astăzi în viaţă. Mă doare, tare mă doare. L-am iubit şi îl iubesc. Şi mă întreb cum de s-a îndurat el, care a crescut fără tată, ducându-i mereu dorul, să-l lase şi pe copilul său pe care îl iubea atât de mult orfan de tată?!”, a rostit ea printre lacrimi.

În mai bine de două ore, cât a durat drumul de la Soroca până la Chişinău, am mai aflat de la Viorica că sora răposatului – ce a făcut, ce a desfăcut – a pus mâna pe casa părintească, deşi are locuinţă şi n-o duce rău. Rămasă pe drumuri, mama şi copilul şi-au îndreptat speranţele spre Moscova. Mi-a spus că pleacă în capitala Rusiei la fratele său mai mic, ce o aşteaptă şi o înţelege cel mai bine. E singurul sprijin acum, singurul om dintre cei apropiaţi care o îmbărbătează.

La despărţire, a adăugat: „Viaţa m-a învăţat că trebuie să fiu puternică, să lupt pentru tot ce îmi doresc. Am să mă târâi pe brânci, am să muncesc să adun bani de un apartament ca să am unde să-l cresc şi să-l educ pe Renat, care este un copil minunat.

Să vedeţi cât de multe ştie la doi ani şi patru luni! Seara, înainte de culcare, spune: „Îngeraşul meu” şi „Tatăl nostru”. Îi urează noapte bună lui tata. Ştie să numere, să recite o mulţime de poezii. Dragostea pentru Viorel, care nu se va stinge niciodată, trăieşte prin acest scump odor, care îi seamănă leit la chip şi la suflet. Creşte bun la inimă cum a fost şi taică-său. Mă rog Domnului să ne aibă în paza Lui mereu”.

The following two tabs change content below.